Dedicăm astăzi un al treilea capitol importanței încrederii și stimei de sine în harta generală a dezvoltării 
copilului. Fiecare dintre elementele discutate sunt de o importanță majoră pentru a crește un copil de succes; similar unui castel de cărți de joc, dacă una lipsește întregul edificiu se poate prăbuși. Iată de ce, în calitate de părinți trebuie să fiți alături de micuții voștri și să-i susțineți, pas cu pas, în dezvoltarea lor.
Dacă data trecută vorbeam despre neajutorarea dobândită și despre modul în care un șir lung de insuccese poate duce la pierderea încrederii în sine și a speranței în reușită, acum aducem în atenție un alt factor cu o covârșitoare importanță: localizarea controlului (locus of control). Mai precis, acest lucru arată măsura în care fiecare dintre noi considerăm că posedăm controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă. Dacă credința noastră este că aspectele exterioare sunt cele care hotărăsc decisiv în privința succesului sau insuccesului nostru, atunci este ușor să cădem în capcana neajutorării dobândite. Dacă, dimpotrivă, suntem convinși că noi suntem cei care deținem controlul vom încerca, iar și iar, până ce vom reuși. Conform lui Rotter (în Moscovici, 1998) avem, astfel, două perspective complet diferite asupra fenomenului:
- credinţele într-un control intern (cum ar fi comportamentul copilului: „am reuşit pentru că m-am străduit să învăţ cum trebuie” sau trăsăturile, motivaţiile, aptitudinile lui: „am luat examenul pentru că sunt inteligent”) şi
- credinţele într-un control extern (spre exemplu: norocul: „am reușit pentru că am avut noroc”; întâmplarea: „am luat examenul pentru că şansa a făcut să citesc aseară tocmai subiectul care mi-a picat”; soarta: „am reuşit pentru că aşa mi-a fost destinul”; dificultăţile sau facilităţile situaţiei: „am reuşit să învăţ pentru că am avut linişte în cameră”; intervenţia celuilalt: „am luat examenul pentru că profesorul a fost de treabă”).
Atunci când lucrurile merg bine, aproape că nu contează că punem succesul pe seama propriilor forțe ori pe seama unor elemente exterioare (cum este, spre exemplu, întâmplarea). Dar lucrurile se schimbă în mod dramatic când apare eșecul. Dacă copilul își dezvoltă o credință în control intern el își poate construi o perspectivă mai bună asupra a ceea ce trebuie să facă în continuare: „nu am reușit pentru că nu m-am străduit suficient!” Soluția? Se va strădui mai mult data viitoare!
Ce se întâmplă însă dacă credința este bazată pe un control extern? De multe ori o astfel de perspectivă poate să fie devastatoare pentru el: Modul în care pune problema îl face să nu mai aibă nici o responsabilitate asupra a ceea ce se întâmplă și să simtă că nu poate să facă nimic pentru a reuși: expresiile tipice sunt (1) „nu a fost să fie”; (2) „nu am avut noroc”; (3) „celălalt s-a purtat incorect” (fie că este un profesor la examen sau colegul de joacă).
Iată de ce părintele trebuie să fie un sprijin activ și constant pentru a se asigura că, pentru copil, localizarea controlului este situată la nivel intern și că rămâne așa. Nu vă bucurați dacă observați că aveți un copil perseverent care nu se dă bătut în fața dificultăților. Trebuie să rămânem vigilenți. Chiar o persoană cu o localizare internă a controlului poate, în urma unor eșecuri repetate, să aibă dificultăți în a gestiona situația. Pierderea controlului asupra mediului nu este însă un lucru care se întâmplă brusc; cei mai mulţi dintre oameni se aşteaptă să îşi regăsească controlul. Prima reacţie aşa cum apreciază Roth şi Bootzin (apud Dworetzky, 1985), atunci când nu mai avem succes, este de a vedea ce a mers greşit pentru a putea remedia erorile. Dar dacă nici a doua oară nu merge? Nici a treia, nici a … noua oară? Chiar și un adult tinde să lase lucrurile baltă și să spună: „poate că nu am noroc!” sau „am făcut tot ce am putut, mai mult nu pot!”
Ori tocmai așa începe localizarea externă a controlului: când punem insuccesul nostru pe seama altor factori (externi nouă) și să nu nu se mai simțim responsabili de eșec. Așa cum spuneam și în precedentul articol, trebuie să fiți alături de copilul dumneavoastră, să îl încurajați, să îi spuneți să încerce încă o dată și încă o dată… Și chiar dacă sunt și situații în care succesul nu vine imediat, chiar dacă reușita lui nu este totală, îi puteți arăta că de la primul eșec până la cel din urmă, performanța i s-a îmbunătățit. Mulți părinți greșesc deoarece, cu ochii spre marele succes, nu văd micile reușite ale copilului și sunt mai degrabă centrați pe criticarea erorilor decât pe contabilizarea câștigurilor (oricât de mici sunt acestea). Rolul dumneavoastră este să arătați greșelile doar cu scopul ca micuțul să învețe din ele și apoi sărbătoriți succesele atunci când acestea apar; mai mult decât atât, trebuie să-i arătați copilului ce calități personale au contribuit la obținerea reușitei. Trebuie să îl faceți să fie mândru că a reușit și să se simtă responsabil nu doar de eșec, dar și de succes și să știe tot timpul că EL POATE!