Ghidul părintelui – anul 2013 (II)

În partea a doua a ghidului nostru sintetizăm următoarele idei importante pentru educația copiilor (pe care le-am tratat pe larg în articolele publicate pe site în anul 2013):

• deși unii părinți cred că micuții lor au nevoie de dascăli autoritari (pentru disciplinare), în fapt este importantă o atmosferă caldă și pozitivă. Acest lucru nu exclude fermitatea, dar excesul de autoritarism poate conduce la dezvoltarea unui copil anxios. Mai mult, așa cum spune Owen (2008) severitatea se împarte în două tipuri: negativă (o reacție conflictuală și agresivă a profesorului la orice comportament nepotrivit al elevului) și pozitivă (cadrul didactic sancționează doar comportamentele considerate importante din punct de vedere educațional).
• preluând ideile lui Ekman (2011) „minciunile dau naștere neîncrederii și pot distruge orice relație”. Iată de ce este mai bine să îl investim pe cel mic cu încredere și cu respect (elemente care sunt deosebit de importante pentru stima de sine și pentru dezvoltarea lui emoțională sănătoasă).
• uneori notele de la școală sunt afectate de „biasul de autoindulgență”. Acesta spune că dacă copilul are succes toată lumea o să își atribuie această reușită (copilul pentru că este deștept, părintele pentru că a ajutat, profesorul pentru că este un bun pedagog). În schimb, dacă micuțul nu are rezultate bune fiecare dintre actorii educaționali o să dea vina pe ceilalți și nu o să își asume propria vină.
• nu trebuie să uităm că micuții noștri au o capacitate mare de imita ceea ce aud (și văd!), de a prelua, și de a acționa pe baza a ceea ce aud în jurul lor. Iată de ce trebuie ca părinți să fim foarte atenți la mesajele pe care le transmitem. Strack, Martin şi Stepper (apud Crisp, Turner, 2007) au realizat un experiment deosebit de interesant. Ei au cerut unor subiecți să aprecieze gradul de umor din niște benzi desenate. Până acum nimic spectaculos: însă participanții trebuiau să facă acest lucru ținând capătul unui creion în gură. Jumătate dintre subiecți au fost instruiți să facă acest lucru cu dinții, celorlalți li s-a spus să țină capătul creionului cu buzele. Rezultatele experimentului au arătat că participanții au apreciat diferit desenele arătate: cei care au ținut creionul între dinți au apreciat că acestea sunt mult mai amuzante decât cei care au trebuit să realizeze sarcina ținând creionul între buze. De ce? Când creionul era ținut în dinți era simulat un … zâmbet!
• temele pentru acasă a constituit subiectul pentru două articole care au devenit populare printre cititorii performante.ro. Realitatea de la care am pornit este îngrijorătoare: conform lui Bennett și Kalish (2006) – într-un studiu al Universității Michigan se atrăgea atenția asupra faptului că în S.U.A., datorită temelor pentru acasă, copiii aveau în 2006 cu 12 ore mai puțin timp liber în fiecare săptămână decât în anul 1981. Printre elementele pe care le-am evidențiat au fost: timpul (momentul zilei) și locul unde trebuie efectuate temele, durata desfășurării lor și nivelul de supraveghere oferit de către părinți.
• de altfel până să vorbim de teme trebuie să „observăm” că micuțul nostru merge la școală. Trebuie să știm cum să îl pregătim pentru ca totul să fie bine: elemente de organizare a timpului copilului (spre exemplu – rutina de somn) și relația părinte-copil (încrederea, răbdarea, înțelegerea, oferirea unui mediu de viață care să ofere securitate emoțională etc.)
• nu este însă suficient să acționăm doar acasă; când merge la școală copilul intră într-o comunitate în care colegii lui „joacă” mai multe roluri: de prinț, de curtean, de subminator, de dușman prietenos și de furios. Părinții trebuie să îi avertizeze pe copii în legătură cu modul în care acționează fiecare dintre aceștia și să le explice ce pot să facă.
• analiza procesului de comunicare se poate face pe mai multe planuri. În interiorul unui articol am analizat efectul placebo. Conform lui Zaltman (2007) unor pacienți la un cabinet stomatologic li s-a administrat un analgezic placebo (substanța respectivă nu avea nici o virtute în a calma durerile). În cazul în care dentiștii nu știau că este o minciună, ei erau credibili în fața pacienților și aceștia nu simțeau durerea. În schimb, în condiția în care dentiștii știau că substanța respectivă nu este analgezic, chiar dacă își mințeau pacienții, comunicarea era deficitară și efectul placebo nu mai apărea (pacienții simțeau durerea). În concluzie, să ne analizăm comunicarea proprie: când îi cerem un lucru copilului credem în ceea ce spunem?
• mediul în care se dezvoltă copilul este foarte important. Kasof (Sternberg, 2005) a efectuat un experiment interesant. El a evaluat creativitatea cerând unui grup de studenți să compună o poezie într-un mediu liniștit. Ulterior, cercetătorul a cerut unei părți a acestui grup să compună o altă poezie în acest mediu iar celorlalți studenți să facă același lucru într-un mediu perturbat de stimuli sonori. Concluzia experimentului a fost aceea că zgomotele au capacitatea de a inhiba creativitatea, studenții care trebuiau să compună în mediul perturbat de stimulii sonori având dificultăți în a realiza sarcina.
• tehnicile din domeniul vânzărilor pot să fie – de multe ori – utile și în parenting. Spre exemplu, dacă în locul copilului contrapunem imaginea unui client căruia trebuie să îi vindem ceva cum am proceda? La fel de direct am reacționa, la fel de duri și intransigenți? Sau am încerca să-l convingem că îi oferim o soluție bună pentru el și afacerea lui? I-am spune clientului „cumpără, asta este datoria ta de client!” (așa cum suntem tentați să-i spunem copilului „învață, asta este datoria ta!”). Nu credeți că merită și copilul nostru un efort pe care îl depunem față de respectivul client pentru a-l face să simtă bine, să aprecieze ceea ce îi oferim, să creadă în ceea ce vrem noi să creadă?
• Davidoff observa că în America copiii petrec mai mult de 30 de ore pe săptămână în fața televizorului. Și la noi tendința este în această direcție, din păcate televizorul a devenit deja un al treilea părinte care „ocupă locul” lăsat de faptul că părinții nu au atât de mult timp să se ocupe de copil pe cât acesta are nevoie. Conform ideilor lui Premack putem utiliza acest motivator pentru a stimula comportamente pe care le dorim (cum este, în exemplul de mai sus, cititul).
• cum îl putem face pe copil să fie mai motivat a fost subiectul unui articol interesant. Mai multe experimente amuzante ne-au dat cheia acestei situații: Simons şi Levin (apud Ciccotti, 2007) au efectuat următorul studiu: un cercetător oprea trecătorii pe stradă rugându-i să le dea indicaţii privitoare la modul în care puteau să ajungă la o anumită adresă. În timp ce se întâmpla acest lucru, doi muncitori treceau printre cei doi cărând o uşă: în spatele acesteia stătea ascunsă o altă persoană care îi lua locul primului experimentator care se ascundea după ușă ieșind din raza vizuală a „victimei”. În acest mod, după ce doi muncitori treceau cu ușa, trecătorul se afla în față cu o altă persoană decât aceea căreia începuseră să îi dea indicațiile. Cu toate acestea trecătorii dădeau lămuriri în continuare fără să realizeze că persoana se schimbase! Concluzia articolului: Dacă îi dai copilului să facă ceva care să-l absoarbă, să-i capteze toată atenția, atunci orice obligație nu mai este necesară.

În aceste două articole – Ghidul părintelui – anul 2013 (1 și 2) – am făcut o sinteză a ideilor care au stat la baza articolelor din anul 2013 (a devenit deja o tradiție – și la începutul lui 2013 am făcut o sinteză similară pentru anul 2012). Am început un An Nou 2014. Un an întreg în care vă promitem și mai multe idei interesante și un sprijin constant pentru educația copiilor (și elevilor) noștri.