Ghidul părintelui – anul 2013 (I)

400 de articole de educație

Așa cum am obișnuit deja cititorii performante.ro, la final de an este momentul unui bilanț, unui moment Ghidulde reflecție pentru a avea toate motivele să intrăm în noul an mai buni, mai pregătiți pentru a face mai frumoasă viața noastră și a celor din jur. Vă propunem o sinteză a ideilor publicate deja în rubrica Resurse pentru părinți, elemente care să se dezvolte drept o listă de verificare pentru fiecare dintre noi (mai ales în aceste momente calde petrecute cu familia).

  • Pentru început am urmărit stilurile parentale (așa cum le-a evidențiat Diana Baumrind). Autoarea a pus în evidență patru stiluri ale părinților: (1) părintele autoritar; (2) părintele democratic; (3) părintele permisiv și (4) părintele neimplicat. Părintele autoritar are un nivel de control ridicat, dar un nivel scăzut de căldură sufletească implicată în relația cu copilul său; el impune reguli și ordine fără să ofere și o explicație a acestora. Rezultatul: copiii unui părinte autoritar pot să înregistreze performanțe la școală, dar au un nivel scăzut al stimei de sine. La polul opus, părintele democratic îmbină controlul cu căldura sufletească. Părinții pemisivi au un control scăzut (chiar dacă căldura sufletească este la cote ridicate). Ei evită confruntarea cu copiii lor, dar se identifică cu starea emoțională a acestora. Drept consecință, există riscul ca micuții să crească egoiști. Stilul neimplicat presupune părinți care nu au nici perspectiva controlului, nici pe cea a implicării emoționale. De altfel, unii autori afirmă că avem de-a face cu  o fugă de responsabilitatea de părinte.
  • Copilul perfect: Tot articolul este bazat pe un îndemn: Nu îi cereți copilului dumneavoastră să fie perfect. În majoritatea cazurilor perfecționismul atrage și o stimă de sine mai scăzută ceea ce conduce la diminuarea întregii performanțe a persoanei. Faptul este îngrijorător cu atât mai mult cu cât dr. Laurence Knott (2012) considera că în jur de 6-7% dintre copii dezvoltă comportamente anxioase, o parte dintre ele fiind asociate cu perfecționismul.
  • Despre laudă : Am urmărit să vedem ce tip de laudă trebuie să îi oferim copilului. De multe ori este utilă o laudă confidențială (Călin, 1996), strict între noi și el. Astfel copilul își cunoaște adevărata valoare, devine conștient de mândria noastră în raport cu el, dar nu capătă reacții de supraapreciere. Uneori însă este utilă și o laudă publică (de față cu unul sau mai mulți martori), în special dacă micuțul este timid și are nevoie de o sporire a încrederii în sine. În sfârșit, lauda poate să fie și sub formă simbolizatoare (când îl dăm exemplu pe cel mic celorlalți copii, dar o astfel de perspectivă trebuie să fie cu totul excepțională deoarece poate să genereze invidii la martorii acestui proces și poate să producă o importantă reacție de supraapreciere la copil).
  • Arta întrebărilor a fost un alt subiect care ne-a preocupat. Nu trebuie să uităm că micuțului îi este necesar un anumit timp pentru a formula un răspuns, el nu trebuie grăbit sau dojenit pentru că nu dă un răspuns rapid. În acest mod ne asigurăm că micuțul nostru este „securizat” de ideea că are timpul necesar pentru a construi și a da un răspuns bun. Solicitarea unor răspunsuri de tip „foc automat”, adică imediat după ce părintele a formulat întrebarea, stimulează doar memorarea mecanică, singura care funcționează în aceste condiții. Mai mult decât atât, Miller (2013) vorbește despre un interesant instrument de parenting: întrebarea din spatele întrebării. Nu uita : Începe cu cuvintele „ce?” sau „cum?” și nu cu „de ce?”, „când?” sau ”cine?”
  • Pentru că este un subiect controversat ne-am pus și noi întrebarea: Cum alegem clasa pregătitoare ? Foarte importantă în ecuație este învățătoarea/profesorul pentru învățământ primar. Părintele trebuie să vadă conduita cadrului didactic (dacă este constantă sau nu) și care este concepția pedagogică. Dacă este binevoitor cu copilul, dacă manifestă o atitudine pozitivă, dacă copilul îl percepe motivat/entuziast, adaptarea se va produce rapid si cu rezultate bune. Iată de ce este important să știți care este stilul cadrului didactic și cum vor trece primele două – trei săptămâni. Dincolo de cadrul didactic cel mai important barometru este chiar atitudinea copilului față de mersul la școală. Uneori cei din anturajul celui mic (poate chiar părintele sau educatoarea) pot să dezvolte o astfel de barieră în percepția celui mic: astfel, expresii de tipul ”O să vezi tu cum o să fie la școală…”, ”La școală nu mai merge așa de ușor…” sau „Mergi tu la școală…” sunt în măsură să provoace anxietate copilului și să conducă la respingerea mediului școlar.
  • Empatia a fost analizată pe larg. Am evidențiat astfel că empatia mai înseamnă să „reacționezi la sentimentele oamenilor şi nu la cuvintele lor” (Dawson, 2006, p. 2001). Un părinte neempatic va reacționa întotdeauna la partea „vizibilă” a comportamentului celui mic, fără a face efortul să înțeleagă partea ascunsă a iceberg-ului.
  • Motivația învățării a fost subiectul mai multor articole : părintele trebuie să se ferească ca micuțul lui să vadă mersul la școală ca o obligație (reacțiile părinților sunt diverse pe această temă, de exemplu întâlnim des afirmația „Trebuie să mergi la școală, ea este serviciul tău de copil…”). Dimpotrivă, este bine ca micuțul nostru să considere că este decizia lui de a merge la școală și că el este cel care își dorește acest lucru (și nu adulții din jur sunt cei care o impun). Mai mult decât atât, părintele trebuie să își analizeze comportamentul propriu (pentru a vedea dacă acesta este o sursă de stimă de sine pentru copil, sau lucrurile stau tocmai pe dos). De asemenea, sunt esențiale discuțiile cu cel mic. O materie amuzantă, cu multe momente de suspans poate să crească foarte mult motivația copilului pentru a o învăța. Sistemul de învățământ trebuie să facă aceste lucruri din două perspective: adaptând manualele școlare și formând profesorii în spiritul dezvoltării curiozității la elevi. N. Volkov se întreba: „unde este acel manual care să educe spiritul descoperirilor, al cercetărilor, al inovației, să descrie căutările, căile și metodele cu ajutorul cărora gândirea umană își obține împlinirile?”. Lipsa de motivare pentru școală se poate evidenția sub spectrul unui concept mai larg: apatia. Owen (2008) spune că ea este o reacție naturală, iar cele trei forme ale apatiei sunt amânarea, negarea sau delegarea.
  • Evaluarea școlară a suscitat și ea interesul nostru pe intervalul a două articole. Am vorbit despre obiectivitatea evaluării, a rolului părintelui în analiza climatului școlar.  În caz contrar există riscul ca micuții să își piardă încrederea în sistemul educațional și în propriile forțe. Iar o asemenea consecință poate să conducă la dezamăgire, indisciplină în sala de clasă, stres educațional și violență școlară. Erorile de evaluare analizate au fost : efectul „halo”, Pygmalion, efectul „blând”, eroarea de generozitate, efectul nivelării sau eroarea tendinței centrale, efectul de similaritate, efectul de contrast și de ordine, eroarea logică.
  • O altă temă de interes (analizată și ea prin intermediul mai multor articole) a fost conflictul educațional. Am urmărit cele patru mari tipuri de conflict: (1) Conflictul scop apare atunci când o persoană dorește rezultate diferite față de alta; (1) Conflictul cognitiv se bazează pe contrazicerea unor idei sau opinii ale altora privitoare la un anumit fenomen;  (3) Conflictul afectiv ce apare atunci când o persoană sau un grup are sentimente sau emoții incompatibile cu ale altora; și (4) Conflictul comportamental ce apare atunci când o persoană sau un grup face ceva care este de neacceptat pentru ceilalți. Am văzut apoi de care trebuie să ne ferim, pe care trebuie să îl încurajăm.
    Dar conflictele nu sunt doar rele. (1) uneori unele conflicte pot reduce sau chiar elimina probabilitatea altor conflicte pe viitor; (2) conflictul poate crește inovația (3) conflictul poate ajuta la dezvoltarea echipei; și (4) ne poate arăta cât de puternice sunt relațiile noastre cu ceilalți Există mai multe modele privind procesul conflictului; unul dintre cele mai interesante este cel gândit de către Rubin, Pruitt și Kim. Intitulat modelul preocupărilor bilaterale, el pornește de la ideea conform căreia atunci când conflictul se instalează noi putem avea una dintre următoarele două atitudini: (1) Ne apărăm propriul interes, căutăm ca NOI să fim cei care câștigăm în urma confruntării; și (2) Este mai important interesul CELUILALT, este mai important ca el să câștige chiar dacă noi vom pierde. În general conflictul poate să fie foarte bun pentru comunicare, poate să aducă în prim plan idei noi, poate să prevină apariția unor stări tensionale mai mari pe viitor (dacă tensiunea se acumulează „explozia” se produce cu o mai mare intensitate). Totuși, există o fază a conflictului în care – dacă ajungem – lucrurile devin foarte rele. Ea se numește escaladarea conflictului
  • Și mecanismele de apărare ne-au solicitat atenția pe intervalul a două articole. Am pornit de la întrebarea: cum reacționează oamenii la frustrare? Uneori trec dincolo de ea, o înving, o folosesc în avantajul lor. Alteori încearcă să o ocolească, să găsească o rezolvare ușoară pentru situații dificile, să aibă iluzia că totul este încă Ok (deși nu mai este așa!). Astfel, ei aleg să facă apel la anumite mecanisme de apărare(vezi şi cercetările lui Freud); prin astfel de reacții ei scapă iluzoriu de stresul indus de starea conflictuală, chiar dacă problema rămâne nerezolvată (Luthans, 1985). Am analizat : deplasarea/înlocuirea, refugiul în reverie/fantazarea, proiecția, compensarea, raționalizarea, fixația.
  • În sfârșit persuasiunea ne-a oferit  posibilitatea unei reflecții profunde. Blair Warren în One Sentence Persuassion Course sintetizează forța de a influența pe celălalt într-o singură frază: „Oamenii vor face orice pentru cei care le încurajează visurile, le motivează eșecurile, le calmează fricile, le confirmă bănuielile și îi ajută să arunce cu pietre în dușmanii lor. Pornind de la ea trebuie doar să învățăm să o utilizăm în scopul educării copiilor noștri, copii care au o capacitate și o dorință de comunicare din ce în ce mai mare. Am mai vorbit despre amorsare (ca tehnică de persuasiune)  și despre cum putem să fim modele pentru copii noștri. (Haris  a făcut un experiment amuzant: a lăsat să cadă pe jos niște dischete. Procentul oamenilor „săritori” – care să vrea să ajute – a fost de doar 23% dacă nimeni altcineva nu îl ajuta pe cel care scăpase dischetele pe jos. În schimb, dacă o altă persoană pusă de cercetători oferea sprijin (o ajuta pe prima persoană să strângă dischetele de pe jos) un procent de 50% dintre cei care treceau întâmplător pe acolo s-au oprit și ei să ajute). Acest lucru este cu atât mai important cu cât literatura de specialitate observă că nu doar comportamentele bune sunt influențate de ceea ce fac cei de lângă noi. Și comportamentele dăunătoare sunt sub același spectru: un experiment a pus în evidență faptul că decidem mai ușor să încălcăm reguli (în cazul cercetării respective reguli de circulație) dacă cineva le încalcă sub ochii noștri. Iată de ce pe lângă părintele model și educatorul model putem vorbi și despre prietenul model. Anturajul în care își trăiește viața copilul nostru este și el un factor de educație.

[ Articol citit de: 32 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.