Fantoma masteratului didactic

Am văzut recent o nouă ofensivă a dezbaterii publice despre … rolul masteratului didactic. Ne-am exprimat perspectiva în urmă cu câteva luni („Fabrica” de profesori). Problema revine, este reluată această temă (cu tenacitate aș zice) și repusă pe agenda publică.

Cu toții ne dorim ca la catedră să ajungă profesori buni, profesori care să-i motiveze pe copiii noștri, să le fie modele, să aibă capacitatea de a face din orice lecție un spectacol al căutărilor, al descoperirilor, al înțelegerii. Profesori care să aibă cunoștințe de specialitate solide, să jongleze cu practica didactică, să facă școala un laborator al cunoașterii. Profesori care să comunice excelent cu elevii (dar și cu părinții, colegii lor, comunitatea locală), profesori care să meargă la școală cu zâmbetul pe buze și care să devină un magnet pentru generații și generații de copii care-și caută drumul în viață. Aici cred că toată lumea este de acord: vrem profesori buni pentru copiii noștri.

Acum intervine nuanța care poate să schimbe culoarea dezbaterii: pot profesorii să fie tot ceea ce am descris eu mai sus? Profesorii formați deja în sistemul care este pus astăzi sub semnul întrebării pot să fie profesorii buni pe care-i dorim cu toții sau trebuie să „scoatem” alți profesori? Am fost de multe ori în inspecții de grad, în lecții deschise și o să vă spun un lucru banal: da, profesorii noștri pot să fie exact așa cum ne dorim noi! O să spuneți că pentru o inspecție un profesor se pregătește în mod special și nu reprezintă acest lucru o situație „normală”, o zi obișnuită la clasă. Sunt de acord, așa este, dar ceea ce am afirmat a fost simplu: majoritatea profesorilor pe care i-am văzut eu la oră pot să fie profesori foarte buni! De ce unii dintre ei sunt buni doar în intervalul scurt al inspecției și apoi devin profesorii criticați de comunitatea locală, mass-media etc? De ce alții dintre ei sunt buni în fiecare zi a vieții lor (fie că este inspecție sau nu!) și rămân în amintirea a generații și generații de elevi? Explicația este simplă, dar greu de pus în interiorul unei ecuații: totul ține de vocație și de modul în care sistemul motivează profesorul care POATE să fie bun să VREA să fie bun zi de zi.

Vocile academice, vocile străzii, vocile politice cred că de formarea cadrelor didactice (prin actuala formulă, în timpul/paralel cu formarea de specialitate ori prin formula masteratului didactic) depinde modul în care o să arate mâine educația. Greșiți dragi colegi! Într-adevăr, este bine să ne gândim să schimbăm, să inovăm, să transformăm (deși dacă este vorba să asigurăm o continuitate mai bine repunem pe masa discuțiilor cum se formează profesorii astăzi și optimizăm ceea ce funcționează bine în loc să pornim de la zero). Dar dacă nimeni nu se gândește cum să ofere sprijin profesorilor în momentul în care aceștia au ajuns în sistem, să refacem prestigiul carierei didactice (unul dintre motivatorii importanți pentru fiecare om de la catedră), să finanțăm mai bine învățământul ori să consolidăm un parteneriat real între părinți și dascăli (unde părinții să susțină prin toate mijloacele eforturile profesorilor)… atunci o să formăm degeaba profesori prin masterat, doctorat sau studii postdoctorale. Să ne gândim cum formăm profesorii, dar să ne gândim și cum susținem profesia didactică. Altfel o să ne adâncim într-un război al formelor fără fond deasupra cărora – din când în când – o să plutească fantoma masteratului didactic.

[ Articol citit de: 2695 persoane ]