Evaluarea inutilă…

400 de articole de educație, Viața prin ochii unui educaționalist

Trăim tot mai mult într-o lume în care evaluarea devine un scop în sine și chiar o „armă” în mâna profesorului, părinților, elevilor, șefului de la locul de muncă, colegilor, societății în ansamblul ei. Învățăm să ne comparam cu colegii, să vrem să fim „mai buni ca celălalt”, să avem mai mult decât altul, să… Oare de unde provine această tendință?

Probabil că totul începe în familie și continuă în școală la un nivel și mai ridicat. Am auzit de multe ori reacția unor părinți care vorbeau despre copilul propriu: „la vârsta lui face mai mult/mai bine/mai frumos decât ceilalți”. De la o astfel de perspectivă până la o adevărată „cursă a înarmărilor” nu mai rămâne decât un pas mic. Părinții sacrifică copilăria micuților lor cu tot felul de cursuri și programe nonformale (de multe ori bieții copii ajung să aibă un program mai strict decât adulții)! Mai mult decât atât, cel care trebuie să le fie „șofer” și să-i ducă de la un curs/program nonformal la altul este chiar părintele care devine, astfel, stresat și pierde ocazia să petreacă timp de calitate cu propriul copil.

Școala pune și mai multe paie pe foc peste tot acest proces. Evaluarea școlară nu este făcută, de multe ori, decât în direcția ierarhizării copiilor (și uneori chiar ca un instrument pentru a-i ține sub control pe aceștia). Mai demult am strâns aceste gânduri într-o formulare scurtă: „evaluarea trebuie să fie pentru elevi o trambulină și nu ghilotina care le taie aripile!”. Să vedem ce este acum evaluarea: o ghilotină sau o trambulină?

Pedagogia ne spune că evaluarea trebuie să fie făcută cu scop constatativ, diagnostic și prognostic. Mai simplu spus, trebuie să vedem ce și cum, să ne dăm seama din ce cauză se întâmplă ceea ce se întâmplă și în ce direcție se îndreaptă procesul de predare-învățare. Putem să vedem dificultățile pe care elevul le întâmplină, să înțelegem cum putem să ameliorăm ceea ce facem noi, ce putem să adăugăm sau la ce este bine să renunțăm, Evaluarea nu este un scop în sine pentru că atunci evaluarea este pur și simplu… inutilă.

Apoi evaluarea trebuie să aibă o funcție de feedback și motivare pentru elev. Cursantul nostru trebuie să înțeleagă ceea ce a făcut bine și unde trebuie să schimbe pentru ca lucrurile să meargă mai bine pe viitor. Evaluarea trebuie să fie pentru el o mică „sărbătoare” a faptului că a reușit.

Mai mult decât atât, evaluarea ne spune ceva și despre noi, profesorii. Nota pe care o primește elevul este, în parte, și nota profesorului. Trebuie să ne întoarcem asupra a ceea ce am făcut, să reflectăm, să ne dăm seama ce trebuie să schimbăm și să facem acest lucru! Din păcate multe cadre didactice consideră că dacă elevul ia o notă mică de vină este făptul că acesta nu a învățat și nu că  el, profesorul, nu a predat într-un mod care să-l conducă pe elev la învățare.

Punem foarte mare accent pe note: „ce notă ai luat astăzi?”  își întreabă părintele copilul. Mult mai rar părintele pune altfel întrebarea: „ce ai învățat astăzi la școală?” Copiii ajung să „vâneze” notele și să învețe pentru note și nu pentru dezvoltarea și viitorul lor. Totuși, peste 20 de ani cât de mult o să mai conteze nota pe cara a luat-o el la disciplina X în clasa a VI-a?

[ Articol citit de: 3855 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.