Am analizat în articolul precedent două mari erori de evaluare (efectul halo și Pygmalion), erori care pot să 
aibă un impact dramatic asupra motivației copilului pentru învățare. Am observat atunci că sunt multe nuanțe și aceste erori de evaluare trebuie cunoscute nu doar de către dascăli (care trebuie să le evite). Astăzi completăm lista erorilor de evaluare în speranța extinderii responsabilității parentale; părintele trebuie să rămână un partener al școlii, dar nu orice fel de partener, ci un partener critic și informat.
Efectul „blând” a fost definit întâi de J. Green ca fiind eroarea de evaluare ce presupune tendinţa de a aprecia cu indulgenţă persoanele cunoscute în comparaţie cu persoanele mai puţin cunoscute. Această eroare devine foarte vizibilă în facultate, la cursurile la care prezența studentului nu este obligatorie. Chiar dacă nu face prezența la seminar, în situația unui examen oral, cadrul didactic este influențat de „fețele cunoscute”. Evaluarea acestora din urmă este mai puțin severă decât a celor care nu au ajuns la curs/seminar. Efectul „blând” se bazează pe o tendinţă general umană – în sensul că suntem mai indulgenţi la greşelile făcute de cei apropiaţi nouă decât dacă aceleaşi greşeli aparţin unor persoane necunoscute.
Tot aici putem să abordăm și „eroarea de generozitate” ce reprezintă tendinţa de a găsi „motive” pentru o apreciere pozitivă. Un factor cu mare impact îl reprezintă faptul că unii elevi din clasă pot să facă meditații acasă cu dascălul pe când alții nu. Pentru cei care fac meditații cu el, profesorul poate să se simtă „obligat” să fie mai generos în notare. Este evident că o astfel de discriminare tinde să distrugă încrederea în sine a celor care nu fac meditații cu respectivul dascăl, poate să dezvolte conflicte împărțindu-i pe elevi în două tabere etc. Lucrurile sunt și mai grave când eroarea de generozitate apare ca urmare a faptului că elevul favorizat este fiul/fiica unei persoane cu poziție socială înaltă.
Ce trebuie să facă părintele? Este esențială discuția cu cadrul didactic, uneori eroarea de generozitate poate să apară fără ca dascălul să o conștientizeze (se combină cu efectul blând, pe copiii cu care face meditații îi știe mai bine, lucrează mai mult cu ei, crede mai mult în evoluția lor). În urma acestei discuții trebuie trasate reguli, urmărită evoluția propriului copil (în special în probele cu un grad de obiectivitate mai înalt – spre exemplu, examenele scrise).
Efectul „nivelării” sau eroarea tendinţei centrale apare atunci când profesorii au tendinţa de a‑i include pe toţi elevii în categoriile de performanţă medie. Este cazul profesorului care nu oferă nota 10, dar nici nota 4. Logica acestei erori de evaluare este că dascălul se simte „securizat” dacă elimină tendinţele extreme: nici nu laudă prea tare pe cel cu rezultate deosebite, dar nici nu provoacă „probleme” celui care are rezultate complet insatisfăcătoare. O astfel de îngustare a plajei de notare este foarte demotivantă pentru elevi, faptul că nimeni nu obține niciodată nota 10 îi va face pe copii să se simtă neapreciați, faptul că nimeni nu ia niciodată nota 4 poate să-i facă pe alți copii să nu mai depună nici eforturi minimale (pentru că, spun ei, „profesorul oricum nu ne pică!”).
Care este rolul părintelui în această situație? În primul rând trebuie să se sesizeze în momentul în care copilul vine la o materie cu note medii (6-7-8), deși la alte materii are rezultate complet diferite (4-5 sau 9-10). Desigur că o astfel de situație poate să fie una obiectivă (la respectiva materie copilul dumneavoastră chiar este de nivel mediu), dar poate ne aflăm în fața unei erori de tendință centrală. Ulterior, o discuție cu fiul/fiica dumneavoastră și apoi cu cadrul didactic respectiv sunt pașii care trebuie făcuți.
Efectul de similaritate (îl mai întâlnim sub denumirea de eroarea „la fel ca mine”) constă în faptul că profesorul face aprecieri favorabile elevilor cu care au ceva comun din punct de vedere profesional sau atitudinal. Profesorul porneşte de la premisa că propriile atitudini sunt bune, deci şi persoana evaluată este pozitivă dacă are acele atitudini. Spre exemplu, sunt evaluați mai lejer elevii care au același nume cu dascălul, similarități fizice, se îmbracă la fel etc.
Părintele trebuie să devină atent dacă copilul lui sesizează astfel de fenomene. Fiind o eroare implicită, ea este mai greu de detectat și este dificil să găsim tonul pe care să îi atragem atenția cadrului didactic. Avantajul este că, de multe ori, această eroare poate să fie favorabilă dezvoltării motivației învățării; este vorba despre situația în care elementele de similaritate dintre profesor și elev sunt: dorința de a învăța, hobby-uri comune, pasiunea pentru lectură etc.
Efectul de contrast presupune un impact al contextului în evaluare. Astfel, dacă copilul dumneavoastră este evaluat imediat după un alt coleg care știe foarte bine, contrastul dintre prestația celor doi elevi face ca profesorul să dea o notă mult mai mică fiului/fiicei dumneavoastră (dascălul este impresionat de modul în care răspunde primul elev și – datorită acestui fapt – cel de-al doilea elev pare mult mai slab decât este în fapt). Dar efectul de contrast poate să acționeze și invers. Dacă copilul dumneavoastră este ascultat după ce profesorul a examinat un elev care nu a știut nimic, contrastul face ca prestația fiului/fiicei dumneavoastră să pară mult mai bună (ceea ce duce, de multe ori, la o notă mai mare). Dar efectul de contrast apare permanent? Există nuanțe?
Uneori când povestesc studenților această eroare de evaluare, cel puțin unul dintre ei reacționează în genul: „Dacă profesorul examinează un cursant care nu știe nimic și ulterior pe mine iar contrastul mă face să iau o notă mai mare, dacă ascultă 3-4 elevi care nu știu nimic, probabil o să iau o notă excepțională!”. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa. În cazul prezentat efectul de contrast se transformă în efectul de ordine. Mai simplu spus, dascălul s-a obișnuit să dea nota 4. De aceea îi este dificil să „sară” brusc la o notă mare (și va tinde să apropie nota oferită copilului dumneavoastră de notele date deja). Iar efectul de ordine este valabil și în cazul în care profesorul a dat mai multe note de „10”. Îi este foarte greu să „coboare” brusc la o notă foarte mică.
Ce trebuie să facă părintele? Evident că nu își poate învăța copilul să evite sau să folosească în favoarea lor aceste efecte. Dar se impune o discuție cu el prin care să atenueze stresul provocat atunci când nota primită este mai mică decât aceea la care cel mic se aștepta (și credea că o merită). O perspectivă utilă (dar care, de obicei, își arată efectele la copiii mai mari) este să-i explicați că nota contează mai puțin, cât și cum a învățat este adevăratul câștig în urma procesului de învățământ. Este important să faceți acest lucru într-un echilibru: nota nu trebuie să fie unicul scop pentru care copilul învață, dar nici nu trebuie să își piardă complet valoarea în ochii lui. Mai degrabă, nota este un un feedback pe care cel mic îl primește de la dascăl, feedback în urma căruia știe ce are de făcut, ce elemente trebuie îmbunătățite și ce progrese făcute trebuie menținute
Eroarea logică presupune că dascălul va lua în calcul elemente neimportante pentru obiectivele pe care le are procesul de evaluare propriu‑zis: spre exemplu elevii mai sociabili, mai activi la clasă, care vorbesc într-un limbaj mai elaborat, care sunt îmbrăcați mai îngrijit, care sunt cuminți și nu tulbură niciodată ora etc.
În concluzie, părintele trebuie să știe că școala este formată din oameni și acolo unde există resursă umană este posibil să apară și erori. Iată de ce revenim la ideea de la începutul articolelor despre erorile de evaluare: „parteneriatul critic” dintre școală și familie trebuie să continue, să fie bazat pe încredere și deschidere de ambele părți.