Eu și tatăl meu – despre educație și tradiție

Am scris multe articole pe site izvorâte din cercetările consacrate la nivel internațional. Astăzi vreau însă să vă propun un subiect un pic diferit. Zilele trecute a murit tatăl meu. Nu cunoștea pedagogia teoretică/scrisă în cărți – de profesie inginer a condus și a construit la un moment dat – în calitate de primar – orașul meu de baștină, Târgu-Jiu. Ajuns la pensie a scris cărți despre istoria orașului, o istorie pe care a trăit-o și a notat-o în zidul fiecărei clădiri construite. Însă tatăl meu mi-a oferit câteva repere pe care mai târziu, ca pedagog, le-am recunoscut cu acuratețe în multe din mariile studii internaționale pe care le-am citit și citat în articolele și cărțile mele:

• Prima valoare a fost corectitudinea. O corectitudine fără margini, fără compromis, așa cum corectitudinea trebuie să fie. O coloană vertebrală care să-ți îngăduie să privești oricând drept și semeț atât viitorul cât mai ales trecutul și să spui: acesta am fost, sunt și o să fiu!
• A doua valoare: fermitatea blândă. Tatăl meu nu ridica tonul niciodată, dar știa să se facă ascultat. Cuvintele lui aveau greutate și simțeai această greutate din plin dacă încercai să le întorci pe toate fețele ca să găsești o cale de evita adevărul sau dreptatea.
• A treia valoare a fost încrederea în oameni. Tatăl meu credea în esența bună a fiecărui om din jur așa cum nu cred că o să mai întâlnesc vreodată la altcineva. Întotdeauna pentru el existau soluții, nu credea în „cauze pierdute”, avea credința fermă că fiecare din noi ascunde în el un sâmbure care – pus în pământ roditor – urma să crească negreșit și să înflorească frumos!
• A patra valoare era răbdarea. Niciodată nu se grăbea să termine un lucru început, aborda totul metodic și îmi spunea adesea – când eram tânăr – să nu mă grăbesc, să fac totul pas cu pas și să mă bucur și de călătorie nu doar de destinația demersurilor mele.
• A cincea valoare era încrederea în noi, copiii lui. Credea nestrămutat că putem să mutăm și munții din loc dacă ne vom propune asta. Și cred că de câteva ori chiar am mutat „niște munți” îndemnat de această încredere atât de mare pe care el o avea în puterile mele.
• A șasea valoare era perseverența. Nu se dădea niciodată bătut, încerca iar și iar, ca un pârâu găsea calea se a sparge muntele care – vremelnic – îi întuneca zarea. Am învățat de la el să fiu tenace și să merg drept pe drumul meu!
• A șaptea valoare era asumarea propriului destin. Uneori dezamăgirea își făcea loc în viața mea și am primit atunci mai mult decât încurajare: am învățat curând să înțeleg că totul face parte din viață și că drumul meu duce acolo unde trebuie! Destinul are și urcușuri și coborâșuri și toate sunt ale tale, trebuie să primești cu zâmbetul pe buze și pe cele bune și pe cele rele.

Părinții ne-au fost marii educatori. Uneori citim în cărți ceea ce știam din copilărie. Trebuie doar să ne reamintim și să ducem mai departe tradiția pe care o avem și curge în sângele nostru.

Articol dedicat tuturor părinților noștri care ne-au învățat să fim oameni!