Eu și tatăl meu (2) – lecții trăite

Săptămâna trecută am fost la Târgu Jiu acolo unde am participat la două evenimente de excepție: vineri (când tatăl meu ar fi împlinit 84 de ani) la Universitate în cadrul unei manifestări emoționante un amfiteatru a primit numele său, iar sâmbătă a fost lansată cartea „Putere și libertate” scrisă de Florian Văideanu care îl are drept personaj principal tot pe tatăl meu (descriind parcursul unei vieți pusă la modul absolut în slujba unor valori ca încrederea în oameni, corectitudinea și munca în slujba comunității – valori despre care am scris AICI).

Mulțumind tuturor persoanelor și instituțiilor care s-au gândit să omagieze astfel memoria tatălui meu, mă întorc și în acest articol – și probabil și în altele care vor urma – asupra lecțiilor pe care le-am primit, pe care le-am trăit, le-am învățat și le duc acum mai departe în mine. Pentru moment o să mă opresc asupra unui singur aspect pe care îl pun, astăzi, în practică cu fiica mea: exemplul viu care este părintele atunci când copilul înțelege lumea și devine omul care o să fie mai târziu.

Toată această perspectivă educațională pornește de la un întâmplare din viața mea de copil. Îmi aduc aminte că era iarnă și în spatele blocului făcusem un derdeluș. Pentru noi, copiii, un pic de zăpadă, voia bună și săniile erau cele mai frumoase jucării pe care le putea inventa cineva. Tocmai urcam – pentru a câta oară? –spre vârful derdelușului când m-am auzit strigat de tata. Era deja seară, de multe ori treburile orașului îl țineau toată ziua departe de noi. Am crezut că mă chema acasă, dar nu era acest lucru. În acea seara tatăl meu mi-a făcut cea mai frumoasă propunere (pentru un copil): Vrei să te duc cu sania prin oraș?

Firește că am vrut. A urmat o plimbare de o oră timp în care eu stând pe sania care luneca fără zgomot priveam ninsoarea care reîncepuse. Din când în când tatăl meu se oprea. Discuta cu unele persoane și – la un moment dat – am început să ascult. Erau discuții de oameni mari care vizau orașul în care mă născusem și creșteam. Pentru că, în fapt, tatăl meu mergea împreună cu mine să vadă toate aspectele importante, să știe ce s-a mai întâmplat peste zi, de ce are orașul nevoie, discuta cu oamenii despre problemele pe care le aveau… Toate acestea le auzeau urechile unui copil care se bucura de sanie și de iarnă, dar care învăța, pas cu pas, din viața orașului. Învățam lecții pe care nu le putem căuta în cărți, lecții trăite… Problemele orașului erau rezolvate, oamenii povesteau necazurile prin care treceau, eu ascultam.

În acel moment nu am înțeles pe deplin de ce tatăl meu mă lua cu sania, seară de seară în lunga plimbare prin oraș. Eram mic și mă bucuram de zăpadă și de iarnă. Când am crescut am realizat că asistasem la lecții de viață și că devenisem ceva din ceea ce văzusem. Îmi plăcea să merg la birou la tatăl meu, să văd cu ce se ocupă, să îl ascult vorbind cu oamenii, să particip la viața lui profesională care era orașul meu.

Astăzi se întâmplă același lucru cu fiica mea. Într-o zi în care nu aveam cu cine s-o las am luat-o cu mine la facultate. De atunci „vizitele” la serviciul lui tati au devenit un obicei. Se joacă, ascultă, este implicată în discuții, învață.

Nu vă temeți să-i integrați pe copii în viața dumneavoastră profesională. Nu sunteți părinți doar când ajungeți acasă. Copilul trebuie să fie implicat în tot ceea ce sunteți, trebuie să meargă cu dumneavoastră la serviciul pe care îl aveți (și da, nu doar o dată!), să învețe de la dumneavoastră cum să comunice cu ceilalți, cinstea, seriozitatea, implicarea, munca… Să se bucure de tatăl/mama lui tot timpul în care acest lucru este posibil (dacă șeful dumneavoastră spune că nu este bine să vă aduceți copilul la serviciu puteți să îi demonstrați că sunteți mai motivați când este cel mic prin preajmă și vă rog să îi arătați acest articol). Creștem o generație care poate să învețe din exemplele vii care suntem noi. Dacă nu facem acest lucru, dacă părintele o să însemne doar clipele de distracție, de joacă … portretul nu o să fie unul complet!