În lumea în care trăim tentația spre perfecțiune este întâlnită la tot pasul: reclamele la televizor, cărțile de dezvoltare personală, școala, toate trimit spre „mai bun”, „cel mai bun”, „perfect”. Nu este de mirare că și copiii care cresc în această cultură a perfecțiunii ajung să fie anxioși, depresivi, stresați.
Am tratat problema copiilor în articole anterioare. Dar în acest articol o să punem lumina reflectorului pe părinți: ca să creștem bine copiii în lumea de astăzi nu este important ca părintele să fie un „părinte perfect”?
Ei bine, așa cum efortul pentru perfecțiune pentru copii este negativ și părinții se află în aceeași ipostază. Gray (2015) spune că părintele „suficient de bun” este cel mai în măsură să crească copii sănătoși emoțional și fericiți, copii care sunt mult mai pregătiți să reușească în viață decât ceilalți.
De ce? Gray punctează foarte clar:
-
Un părinte „suficient de bun” nu o să se „chinuie” să fie perfect (și – în consecință – nu o să ceară perfecționism nici de la copiii lui). Iar problema perfecționismului constă – așa cum observă și autorul – în faptul că orice aspect sensibil (incluzând și problemele față de care nu poți să faci nimic) devine un obstacol de netrecut (deoarece este exacerbat, pare mult mai mare decât este în fapt). De fapt, perspectiva unui perfecționist este următoarea: „dacă o problemă a apărut, cineva trebuie să fie vinovat de asta!” Cu toate acestea – așa cum Bettelheim observă – „ a da vina pe cineva nu ajută niciodată!”. Dimpotrivă, în acest efort de învinovățire se vor distruge multe relații, atmosfera familială o să aibă de suferit și – în final – vom dezvolta nesiguranța și anxietatea la copii.
- Un părinte „suficient de bun” își respectă copilul și încearcă să înțeleagă cine este el cu adevărat. De multe ori părinții perfecționiști încearcă să toarne în copii modelul pe care și-l doresc ei, să fie ca niște sculptori ai viitorului pentru copiii lor (fără să țină seama de dorințele, de abilitățile, de motivațiile pe care aceștia le au). La polul opus, părinții „suficient de buni” sunt acolo să sprijine dezvoltarea copiilor prin potențarea a ceea ce există deja în copii și respectând natura unică a acestora.
- Părinții „suficient de buni” sunt mai interesați de modul în care își petrec copiii copilăria și nu de cum o să fie copilul atunci când o să a ajungă adult. De altfel – deși preocuparea pentru viitor rămâne importantă – este bine să trăim relația părinte-copil în prezent și să fim convinși de faptul că viitorul este responsabilitatea copilului (și nu a părintelui); în schimb, părintele se poate precupa de prezent pentru a pune în pământ roditor mlădițele pentru acest viitor.
- Un părinte „suficient de bun” are drept instrumente de educație reflecția, empatia și răbdarea. Este important – așa acum am subliniat mai devreme – să își înțeleagă copiii, să vadă lumea și din punctul lor de vedere și să aibă răbdare cu toate schimbările pe care le intuiește și le dorește.
- Făcând toate lucrurile de mai sus un părinte „suficient de bun” este încrezător că lucrurile pe care le face sunt ceea ce trebuie: această încredere o să le ofere copiilor putere și susținere. În consecință, copiii vor crește într-un mediu sigur, protejat, previzibil.
Iată de ce, după lectura acestor rânduri merită să ne mai punem din nou întrebarea ce fel de părinți suntem: „perfecți” sau „suficient de buni”?
