Ești un părinte elicopter?

400 de articole de educație, Profilul părintelului

Iată un termen care sună amuzant: părinte elicopter. Ce se ascunde însă în spatele acestui concept?

Să ne închipuim că sunteți chemați împreună cu copilul într-un laborator unde se află și alți părinți și copii. Apoi se stabilește cerința: cei mici trebuie să rezolve cât de multe puzzele-uri într-un interval de zece minute. Vă priviți copilul cum încearcă să rezolve: parcă alți copii lucrează mai repede sau mai bine. Cei care au inițiat studiul le-au spus părinților că li se permite să-și ajute copilul, dar și că nu sunt încurajați să ia o astfel de decizie.

Ce faceți? Lăsați copilul să rezolve totul singur – deși se pare că s-a încurcat deja? Sau interveniți pentru a vă asigura că o să reușească?

Dacă după puțin timp de la debutul sarcinii de lucru vă gândiți deja să îi oferiți ajutorul este posibil să fiți cu părinte elicopter. Experimentul de mai sus chiar s-a întâmplat (apud Toung, 2017) și a dus la următoarele rezultate: părinții cu profil de părinte elicopter au încercat să ofere sprijin copiilor chiar și în momentele în care aceștia nu cereau ajutor.

Dar de ce este un părinte elicopter un factor negativ? Sirota (2017) ne face o listă cuprinzătoare de semnale care ar trebui să ne ridice semne de întrebare:

  • Gândirea independentă. Părinții elicopter fac prea mult pentru copiii lor astfel încât aceștia cresc dependenți, incapabili să facă lucrurile atunci când sunt pe cont propriu. Mai mult decât atât, uneori situația devine de-a dreptul dramatică: așa cum observă Montenegro (2016), 7 din 10 subiecți/viitori angajați spun că trebuie să se sfătuiască cu părinții în vederea acceptării sau refuzului unui post. Studiile în domeniu merg și mai departe: copiii care mergeau singuri la școală erau în proporție de 48% în 1969 pentru ca în 2009 să ajungă la 13%!
  • Munca susținută: părinții elicopter fac să pară totul simplu pentru copii și astfel aceștia nu învață cum să ducă la bun sfârșit o sarcină atunci când lucrurile nu o să se rezolve la fel de ușor;
  • Toleranța la frustrare: părinții elicopter îi feresc pe copii de orice eșec astfel încât ei sunt deprivați de oportunitatea de a învăța din propriile greșeli;
  • Judecata dreaptă: părinții elicopter fac atât de multe pentru copiii lor încât aceștia nu mai au ocazia să învețe să judece situațiile din jurul lor într-un mod corect și să ia decizii bune care să-i ferească de probleme;
  • Abilități de comunicare interpersonală: copiii care cresc cu părinți elicopter nu învață respectul față de alții, devin egoisti, nu sunt toleranți, răbdători, nu au strategii de rezolvare a conflictelor – toate acestea fiind esențiale pentru viața de adult.

La acestea trebuie să mai adăugăm un aspect: apare frica de consecințe. Daitch observă că „părinții încearcă să aibă controlul în credința că astfel pot să-i ferească pe copiii lor ca să nu fie răniți sau dezamăgiți” Unori motivația adulților care devin părinți elicopter este în legătură cu faptul că nu s-au simțit iubiți ori au fost pur și simplu ignorați atunci când au fost copii și ajung să încerce să compenseze acestă lipsă prin tratamentul pe care îl aplică odraslelor lor (atenția excesivă și monitorizarea pot să aibă la bază și o astfel de explicație conform lui Bayless, 2013).

Pentru a contura și mai clar profilul familiei în care acționează părinții-elicopter se cuvine să subliniem remarca lui Travers (2017): acest autor observă că de multe ori părinții elicopter apar în familiile care au un singur copil (motiv pentru care și  grija și atenția sunt exacerbate).

Este clar după cele spuse mai sus că părinții elicopter pot conduce la creșterea unor copii inadaptați, incapabili să se dezvolte „pe propriile picioare”, să lupte pentru ceea ce cred etc. Totuși literatura de specialitate subliniază și unele avantaje pentru stilul acesta de parenting pornind poate de la o comparație cu părinții dezangajați, părinți care îi lasă pe copii să crească fără supraveghere și atenție. Astfel, Botnick (2016) spune că un părinte elicopter îl face pe copil să se simtă sprijinit, văzut și cunoscut, iar Hutton (2015) observă că un astfel de părinte actionează astfel încercând să prevină orice lucru rău ar putea să se întâmple. În consecință, el petrece mai mut timp cu copilul, iar timpul petrecut împreună duce la o relație strânsă între părinte și copil.

Ca o concluzie putem să preluăm ideile lui Fuller (2010): autorul ne sfătuiește ca rar (sau niciodată) să nu facem lucrurile pe care copilul le poate face și singur. Autorul ne atrage atenția că nu o să fim tot timpul alături de copil și trebuie să ne gândim că el trebuie să fie pregătit ca să se descurce fără noi. Iată de ce ce atenția și monitorizarea sunt bune atât timp cât nu devin sufocante și îl răpesc copilului posibilitatea de a acționa independent.

O întrebare de final (la care nu este necesar să răspundeți cu voce tare): dumneavoastră ce fel de părinte sunteți?

[ Articol citit de: 674 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns