Ne învățăm copiii să aibă succes în viață. Le propunem obiective, le arătăm cum să le urmărească, îi învățăm să se bucure de rezultatele bune. Dar ce se întâmplă când în viața copilului apare eșecul? Știe el să gestioneze un eșec, două, mai multe? Cum reușește să treacă mai departe, să își regăsească energia, forța de a crește, de a încerca din nou, de a învinge mâine chiar dacă astăzi păstrează încă gustul amar al insuccesului?
Uneori suntem atenți doar la succes și nu băgăm în seamă eșecul care „pândește după ușă”. Dar copilul poate să îl simtă mult mai mult decât ne dăm noi seama. Fenomenul, cunoscut şi ca teamă de eşec, este o sursă de (de-)motivare pentru mulţi atunci când au de realizat o sarcină mai mică sau mai mare. Conceptul „teamă de eşec” este des întâlnit în cadrul teoriilor motivaţionale care sunt orientate spre rezultate și care încearcă să rezolve o dilemă veșnică: „de ce nu pot unii oameni acționa/ reuși?”.
Teama de eşec este o trăsătură de personalitate deosebit de complexă, care determină atât copiii cât și adulții să evite eşecul şi situaţiile care pot duce la un insucces.
Dar cum apare teama de eșec? De multe ori, originea fenomenului se află în copilărie: părinţii nesuportivi și critici (sau un cadru didactic critic și orientat exclusiv spre perfecționism); evenimentele deosebite în viață, soldate cu eșec (pierderea unui examen, trăirea unei umilințe neașteptate etc), expectații foarte mari din partea părinților/ cadrelor didactice… Unul dintre acești factori (sau mai mulți la un loc) duc la teama de eșec. În centrul acestor influențe se află însă critica excesivă de care persoana a „beneficiat” încă din copilărie. Rezultatul? În loc să gândească măreț, spre reușite sau lucrurile fantastice pe care poate să le realizeze, bietul copil începe să fie obsedat de eșec, se gândește permanent la ceea ce o să meargă rău, la ceea ce a greșit sau o să greșească, cum o să-l blameze cunoscuții sau necunoscuții, cum o să de facă de râs…
Manifestarile concrete ale acestui stil de gândire se vor regăsi în autosabotare, ezitări și amânări, neincredere în sine, perfectionism. Astfel, după ce o persoană stabileşte că eşecul care survine îi va afecta scopurile, va trebui să stabilească în ce măsură obiectivele îi vor fi lezate şi cât de importante sunt aceste obiective pentru el (Layarus 1991), renunțând adesea la ele.
Conroy a identificat cinci temeri ale oamenilor care sunt afectate de acest fenomen(Conroy, 2001):
- teama de a trăi situaţii ruşinoase,
- teama de diminuare a stimei de sine,
- teama ca cei din jur să nu îl mai placă,
- teama de a avea un viitor nesigur,
- teama de a supăra persoane importante/semnificative.
Ca urmare, la nivel general, copilul sau adultul resimte o anxietate crescută în mare parte a vieții sale și nu mai dorește să iasă din zona sa de confort, ceea ce înseamnă că nevoia de dezvoltare sau de a încerca lucruri noi este diminuată mult. Vrem să creștem astfel de copii?
Și nu uitați: data viitoare când criticați copilul trebuie să vă gândiți – păstrez un anumit echilibru sau exagerez? Pentru că nu critica în sine este o problemă, ci critica excesivă și neconstructivă!
[ Articol citit de: 473 persoane ]
