Uneori părintele/profesorul crede că
reacționează empatic la problemele copilului (dar, în fond, de multe ori ajunge chiar la rezultatul contrar). Iată patru astfel de reacții nepotrivite (pornind de la lista pe care au realizat-o Connor și Killian în 2012):
Compararea cu propria experiență: „Am trecut și eu prin asta, stai să îți povestesc…” Este o eroare pe care o face deseori un adult (fie el părinte sau profesor) atunci când încearcă să fie empatic față de un copil. Reacția nu doar că este ineficientă, dar câteodată vă pune într-o poziție de superioritate care poate să fie dăunătoare în relația de comunicare. Mai simplu spus, nu o să îl ajute cu nimic pe copil, dar mai mult decât atât, o să mărească prăpastia între dumneavoastră, adultul, care a trecut prin asta și el copilul – care nu a avut experiența în cauză!
Evitarea: „Hai să ne gândim și să facem altceva”. În teorie sună bine, dar chiar credeți că se poate? Copilul nu are un întrerupător în interiorul lui ca să își închidă gândurile negative – el o să se concentreze în continuare la problema lui chiar dacă dumneavoastră îi spuneți că trebuie să nu o facă! Mai mult decât atât, există riscul să păreți nesuportivi, să oferiți impresia că nu vă pasă de problema lui, că treceți prea repede peste „gravitatea” acesteia.
Diagnoza: „Cred că ești una dintre acele persoane care își fac prea multe griji”. O astfel de remarcă are dublu tăiș: pe de o parte vă situează în opoziție: eu care nu am probleme, tu care ai. Pe de altă parte conduce la o etichetare, elevul se poate considera neînțeles și astfel să nu vă mai încredințeze – pe viitor – problemele lui. Diagnoza este bună, dar numai dacă este urmată de o reacție potrivită (iar gândurile să rămână pentru dumneavoastră, să nu le exprimați cu voce tare). Chiar și așa trebuie să vă feriți să faceți etichetări implicite – chiar dacă nu exprimați aceste gânduri, ele vor avea tendința să intre automat în funcțiune în momentul în care copilul o să aibă din nou probleme…
Judecată: „Cred că trebuia să te apuci să studiezi mai din timp!” Pe lângă că este inutilă (nu trebuie să căutăm vinovați acum, ci trebuie să fim empatici cu copilul), o judecată de acest tip poate să conducă la conflicte, poate să genereze stres și tensiune. Când aveți astfel e reacții trebuie să vă gândiți dacă remarca dumneavoastră este făcută într-o direcție pozitivă (să-l ajute pe copil/elev) sau este mai degrabă o expresie a propriei frustrări în legătură cu comportamentul lui.
De ce nu funcționează un astfel de mod de comunicare? De ce elevul nu o să se simtă susținut de către adult? Unde a fost pierdută empatia?
Soluția este clară chiar dacă este greu de pus în practică: empatia înseamnă că trebuie să vă puneți întotdeauna în locul lui. Să vedeți lumea ca un copil – fără experiența de viață pe care o aveți acum; mai simplu spus, în trecutul dumneavoastră cum trebuiau să acționeze părinții dumneavoastră? Ce greșeli au făcut aceștia în educația dumneavoastră? Ce greșeli trebuie să evitați? Nu cumva repetați comportamente față de copilul dumneavoastră pe care în copilărie le considerați reproșabile părinților dumneavoastră? O astfel de analiză ajută mult pentru a identifica acele reacții care să fie soluția în comunicarea dintre dumneavoastră ca părinte și copil (sau dumneavoastră ca profesor și elev/elevi).
