Din discuțiile cu părinții am putut observa că problema empatiei la copii pune în dificultate multe familii. 
Îmi aduc aminte de reacția unei mame care are doi băieți și remarca cu amărăciune: „dacă unul dintre ei se lovește, celălalt râde!” Mai puțin evidentă, dar mult mai frecventă este nemulțumirea unor părinți care spun: „mă întorc câteodată obosit de la serviciu și copilul insistă să ne jucăm!” De aici necesitatea unor activități și elemente de dezvoltare personală care au în centrul lor creșterea gradului de reacție empatică a copilului.
Totuși, unele cercetări arată că un nivel de empatie primitivă se poate observa încă din stadiul de bebeluș. Un studiu efectuat de către Dondi, Simion & Caltran este revelator în acest sens. Cercetătorii i-au pus pe 20 de bebeluși să asculte înregistrări cu plânsete de… bebeluși. Într-un caz era vorba despre propriul plânset (înregistrat mai devreme), în alt caz era vorba despre plânsetul altor bebeluși. Concluzia a fost surprinzătoare: luând în calcul expresia facială (și ritmul de supt a unor tetine) s-a remarcat că bebelușii au avut de mai multe ori mimică de tristețe (ori s-au înroșit la față) în cazul în care au auzit plânsetele altor bebeluși decât în situația în care ascultau propriul plânset. Este ceea ce numea un alt cercetător (Thompson) un semn de apariție timpurie a empatiei.
Dar dacă avem o astfel de „precocitate” în a manifesta comportamente empatice, de ce mai târziu sunt necesare cursuri speciale pentru dezvoltarea empatiei? Explicațiile sunt variate, toate pornesc însă de la mediul în care trăiește și se dezvoltă copilul. Din păcate mediul familial și în multe cazuri școala dezvoltă un cadru concurențial care exercită o mare presiune asupra micuțului. Copilul învață să își înăbușe reacțiile empatice (văzute de multe ori ca o slăbiciune). Ceea ce pierdem însă în acești ani se va recupera mult mai greu mai târziu…
Concluzie: încercați să păstrați un echilibru în dezvoltarea emoțională a copilului dumneavoastră, echilibru care să presupună reacții empatice din partea acestuia. Îi puteți cere copilului „să se pună în papucii”/ să vadă lumea prin ochii unei persoane cu care vă întâlniți (un coleg de la școală, o persoană defavorizată social, ori chiar dumneavoastră). Oferiți cel mai bun model prin exemplul propriu.