Unul dintre aspectele cele mai importante pentru dezvoltarea celui mic este empatia. Cred că vă este 
cunoscută următoarea situație: tocmai v-ați întors de la serviciu după o zi obositoare și stresantă și tot ce vă doriți este să ajungeți acasă și să vă odihniți. Dar în momentul în care intrați pe ușă sunteți solicitat de către copilul dumneavoastră pentru a participa la un joc. Evident că micuțul nu este în vreun fel vinovat de oboseala dumneavoastră, dar ce bine este dacă cel mic vă înțelege și vă lasă câteva clipe de liniște și de relaxare (pentru a vă „umple bateriile”).
Dacă copilul are – din propria inițiativă – o astfel de reacție, el dă dovadă de empatie.
El poate să se pună în „pielea” dumneavoastră, să vadă lumea cu ochii sau să intre în „papucii” dumneavoastră, să vă înțeleagă nevoile, temerile, dorințele. Este, de altfel, un proces cu două direcții: pe de o parte copilul trebuie să acționeze empatic față de părintele său, dar și invers: părintele trebuie să știe să se pună în „papucii” copilului, să îl înțeleagă. În momentul în care părintele eșuează în demersul de a înțelege cum vede lumea copilul său, apare o adevărată prăpastie între generații. Mai mult decât atât, dacă părintele nu dă dovadă de empatie, copilul nu are un bun model la el acasă.
Nu este un proces ușor. Conform literaturii de specialitate (vezi și Lakhani 2008) empatia presupune să intrăm în mintea copilului nostru, să ne dăm seama nu numai ceea ce simte, dar și de ce simte așa. Atunci când copilul îi face probleme, de multe ori părintele greșește centrându-se pe cum și în ce fel trebuie să acționeze pentru a opri comportamentul nepotrivit. Din ecuația de mai sus lipsește însă un fapt: de ce acționează copilul nostru așa?.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Empatia mai înseamnă să „reacționezi la sentimentele oamenilor şi nu la cuvintele lor” (Dawson, 2006, p. 2001). Un părinte neempatic va reacționa întotdeauna la partea „vizibilă” a comportamentului celui mic, fără a face efortul să înţeleagă partea ascunsă a iceberg-ului. Să ne închipuim o zi în care copilul face comentarii acide la adresa părintelui, nu-l ascultă indiferent ce ar spune acesta . Cum poate să interpreteze părintele această situație? Probabil ceva de tipul: „fiul/fiica mea nu este cuminte” şi va încerca să contraatace putând ajunge – de obicei, destul de repede – la pedepsirea copilului. În acest caz părintele nu s-a pus deloc în „papucii” micuțului său; nu s-a întrebat nici o clipă ce îl face să reacționeze în modul respectiv. În concluzie, părintele va eșua în a rezolva cu succes situația tensionată, inducând un stres suplimentar care poate conduce la o situaţie explozivă. Încă un exemplu: într-o zi copilul i se plânge părintelui că nu mai suportă să meargă la școală, că îl enervează colegii etc. Dacă părintele nostru se centrează – așa cum spune Dawson – doar pe cuvinte (și nu și pe sentimente) el comentează ceva de genul: „ce ai cu colegii tăi, nu te poți certa cu toţi, probabil că tu ai o problemă şi nu ei…”. În loc de aceasta ce ziceți de: „înţeleg că te supăra ceva, ce anume?” ceea ce ar da ocazia copilului să scoată la suprafaţă adevărata problemă. În prima situaţie părintele nu a rezolvat nimic, reacţia lui a fost inutilă (chiar a pus mai multe „paie pe foc”); în schimb, a doua reacţie poate ajuta foarte mult la detensionarea unui conflict posibil.
În sfârşit, principiul empatiei poate fi regăsit în mod curent într-un tip aparte de feedback: feedback-ul suportiv. Acesta presupune că problema pe care copilul o consideră importantă şi semnificativă trebuie considerată şi de către părinte la fel de importantă şi semnificativă. În opoziţie cu aceasta este abordarea prin care problemele celui mic sunt minimalizate – abordare oarecum „naturalizată” în interacțiunea dintre părinte și copil. Spre exemplu, comentarii de tipul: „nu trebuie să te îngrijorezi din cauza asta” sau „aceasta este tot ceea ce te supără?” sunt evident nesuportive. Putem mai degrabă să încercăm o abordare de tipul „văd că eşti supărat – să discutăm despre asta; sunt sigur că vei găsi o cale de a rezolva problema” sau „văd că eşti îngrijorat; nu te învinovăţesc pentru supărarea ta” De altfel, trebuie să luaţi în calcul că de multe ori atunci când are o problemă micuțul dumneavoastră nu vă cere neapărat soluţii. Arătaţi-i puţină înţelegere, doar atât!
