Pentru părinți, pentru profesori, pentru elevi, pentru toată lumea uneori așezarea în bancă reprezintă o mare problemă. Cadrele didactice se gândesc la aspecte ce țin de predare, de înălțimea elevilor, de metodele folosite, de ușurința de a se deplasa ei, dascălii, printre bănci. Părinții vor întotdeauna copiii lor să fie în prima bancă(sau cel puțin în banca a doua). Elevii vor să se afle lângă colegii pe care-i simpatizează, elevii buni vor mai aproape de tablă și profesor. Peste toate aceste considerente care se pot afla deseori în conflict intervine o întrebare: este atât de importantă așezarea în bănci? Și dacă răspunsul este pozitiv cum facem să mulțumim pe toată lumea: dascăli, părinți copii?
O soluție veche de când lumea (dar repusă în discuție ori de câte ori aceste argumente se aud la ședințele cu părinții) este mutarea elevilor dintr-o bancă în alta astfel încât toți să beneficieze de șederea în fiecare bancă. Acest argument este echitabil, aduce în discuție un anumit echilibru social și pare să împace pe toată lumea. Este însă el unul pedagogic? Studiile ne arată că lucrurile au multe nuanțe.
În literatura de specialitate întâlnim un element aparte: efectul de posesie. Thaler a pus în evidență efectul de posesie atunci când au observat că oamenii cer mai mult pentru a renunța la un obiect decât sunt dispuși să plătească pentru a-l achiziționa. Mai bine spus, dacă trebuie să cumpărăm un lucru în posesia noastră se află banii și nu obiectul. În momentul în care respectivul obiect a fost achiziționat el devine al nostru, ne pare mai valoros, ne este mai greu să renunțăm la el. Într-un studiu mai vechi (Thaler, 1980) autorul ne oferea chiar un exemplu concret: o persoană care a cumpărat la sfârșitul anilor 1950 o sticlă de vin cu 5 dolari o să refuze o ofertă de 100 de dolari venită din partea unui comerciant câțiva ani ani târziu.
Așadar copiii se obișnuiesc cu banca lor, cu scaunul lor. Le este greu să renunțe la ele de la o săptămână la alta. Se produce și un mic haos – nimeni nu mai știe unde îi este locul. Observați cât de stresați sunteți chiar dumneavoastră dacă cineva (din familie, nu din exterior) vă ocupă locul preferat acasă, de unde priviți la televizor, unde citiți etc. Chiar dacă aveți unde să stați (în altă parte decât unde stăteați de obicei) acest lucru nu este foarte confortabil, nu este așa? Sunteți obișnuit cu un loc, vă place acel loc și o să treacă ceva timp să vă obișnuiți în altă parte dacă locul în cauză nu mai este disponibil. Și apoi, în momentul în care acest lucru s-a produs (obișnuirea cu locul nou) ce se întâmplă dacă și acest loc se ocupă și trebuie să treceți prin acest demers din nou?
Iată de ce efectul de posesie spune clar: nu este o soluție să mutăm copiii din bancă în bancă. Poate că este echitabil, dar nu este și pedagogic! Trebuie să găsim altceva. Poate o mobilitate crescută a cadrului didactic în clasa de elevi, poate o dispunere mai amuzantă a băncilor. Dincolo de toate acestea mai vrem să observăm ceva: în învățământ – ca și în toată viața noastră de altfel – lucrurile mici pot să aibă o importanță mare!
da, același procedeu se aplică și în clasa fetiței mele – se așează în bancă în ordinea sosirii, Dar, domnule Profesor, nu e același lucru cu mutarea elevilor de către profesor? Care a fi diferența? În plus, cei care nu pot ajunge devreme din motive obiective (navetă) nu se vor simți nedeptățiți? Noi sîntem în aceasă situație. Fetița este cea mai mică la înălțime din clasă și ca să ajungm mai devreme să se așeze undeva mai în față ar trebui să tezesc copiii pe la 6.30 (am făcut și asta și aproape au adormit în timpul orelor…). Altfel riscăm să stăm la barieră și cîte 30 de minute….
Ideea efectului de posesie este că poți muta copiii în banci, dar nu frecvent: mai bine zis le oferi posibilitatea să se simtă bine în spațiul cu care se obișnuiesc. Si putem încerca o schimbare si in modul tradițional de dispunere a băncilor in sala de clasa… Mulțumim pentru comentariu!
Am înțeles ideea efectului de posesie (cred…) și sînt de acord să nu fie mutați copii pea des, dar ați lăudat „metoda” – cine ajunge primul își alege locul… – și, cum se spune pe la noi, „m-ați băgat în ceață”. Asta deoarece „metoda” cine ajunge primul își alege locul (sau cum s-o fi numind, dacă are vreun nume…) tocmai asta face, copilul nu stă în același loc poate nici de 2 ori pe săpotămînă și din punctul meu de vedere acolo e un haos iar copiii mi se par mult mai greu de stăpînit
Am valorizat comentariul pentru că – de multe ori – elevii dacă au de ales vor tinde să se așeze în locul cu care sunt obișnuiți (nu neapărat în prima bancă, acest lucru îl doresc mai mult părinții decât copiii) și astfel efectul de posesie se păstrează. Asta daca nu intervin părinții în tot acest proces…
Ei bine, în clasa fetiței mele nu este așa. Acolo copiii se așează în bancă pur și simplu „pe puteri”. Au început cu această metodă a așezării în bancă în ordinea sosirii încă din clasa pregătitoare și acum, în clasa a II-a, mie mi se pare că este un haos…
Există vreo limită de vîrstă de la care se poate aplica acestă metodă? Din explicațiile doamnei învățătoare am înțeles că li se dă copiilor posibilitetatea de a-și alege locul în bancă în funcție de cît sînt ei de pregătiți în acea zi, sau în funcție de starea lor (cu chef sau fără chef)… Dar putem vorbi de așa ceva în clasele mici? Oare nu le sugerăm astfel ideea că dacă nu s-au pregătit în acea zi (indiferent de motive…), nu e nici o problemă, se așează mai în spate și vegetează, sau mai știu eu ce fac… Sau chiar ideea că dacă te așezi în bancă în spatele clasei nu mai trebie să participi la cursuri?
Și mai spuneți că „elevii dacă au de ales vor tinde să se așeze în locul cu care sunt obișnuiți”, dar, dacă încă din clasa pregătitoare se aplică această metodă, ei nu au astfel de obișnuințe…
Cred că eu am rezolvat această problemă. În fiecare dimineață elevii mei se așează unde vor în funcție de locurile disponibile în momentul sosirii în clasă. Părinții s-au adaptat greu la această situație, dar copii sunt încântați!
Este o soluție creativă. Mai mult decât atât, cred că a făcut să scadă numărul celor care întârzie. Mai greu este dacă vin mai mulți copii simultan. Mulțumim pentru comentariu.