Trăim într-o perioadă în care schimbarea este accelerată. Ne pregătim copiii pentru un viitor imprevizibil, un viitor care nu știm cum o să fie. Iată de ce educatorii tind să fie stresați și transmit acest stres copiilor. Părinții încep să creadă că dacă micuții lor nu o să reușească mai târziu în viață este exclusiv vina lor, a adulților. Că nu i-au dezvoltat destul, că nu i-au dus la suficiente cursuri, că nu le-au oferit competențele necesare pentru a avea succes.
Rezultatul? Viața unui copil modern (în special în marile orașe) a devenit un program încărcat, cu multe cursuri opționale, cu alergarea după cea mai bună școală (eventual în partea opusă a orașului decât este locuința etc.), cu din ce în ce mai puțin timp pentru joc, relaxare, distracție. Este aceasta soluția, este acest lucru un parenting bun?
Și așa cum există cerere există și ofertă. O mulțime de cursuri de dezvoltare cognitivă prin care să fie „arse” cât mai multe etape, prin care copilul să asimileze repede și mult. O mulțime de certificări, diplome care încep de la grădiniță (sau chiar înainte de ea) și se strâng în „portofoliul” personal al elevului. O educație care începe din ce în ce mai devreme, încă din momentul în care bebelușul se află în burta mamei!
Rezultatele nu au întârziat să apară. Dar și rezultatele nedorite sunt prezente. Pentru că întotdeauna ceea ce este prea mult este prea mult! Carey (2015) se referă la spațiul american acolo unde a început această goană pentru dezvoltarea timpurie a copilului numind-o: „burnout‑ul la bebeluşi” (burnout-ul reprezentând o stare de epuizare, atât fizică cât și psihică) – pentru a descrie comportamentul tensionat, irascibil al copiilor mici care nu se puteau linişti din cauză că fuseseră stimulaţi exagerat de mult.
Și nu numai că stimularea exagerată duce la epuizare precoce, la stres și la respingere, dar uneori nici nu aduce impactul dorit. Richard Aslin, profesor de ştiinţe neurologice şi cognitive afirma: „E ca şi cum ai încerca să înveţi metode de calcul un copil de 6 ani. Pur şi simplu n‑ar înţelege despre ce vorbeşti, ar fi mult prea complicat… Copiii se axează pe ce pot înţelege şi fac abstracţie de restul informaţiilor”.
Și Lise Eliot, doctor în neuroştiinţe (apud Carey, 2015) observă limitele stimulării exagerate a copiilor: „prea multe jucării, activităţi şi ieşiri – spune specialistul – pot crea confuzie şi pot fi chiar în detrimentul copilului, împiedicându‑i capacitatea de concentrare”. Iată un semn de întrebare pe care trebuie să îl punem: nu cumva ultrastimularea de care dăm dovadă ca părinți duce la final la probleme asociate cu ADHD-ul și alte aspecte care par să „explodeze” în clasele de elevi în ultimii ani?
Cu ceva timp în urma într-o discuție la Departamentul de Formare a Profesorilor observam un lucru care trebuie să tragă un semnal de alarmă: copiii care sunt presați cu prea mult cu activități, teme, sute de exerciții etc. în ciclul primar ajung să fie epuizați după aceea și să manifeste fenomene de respingere față de învățare. Deci chiar motorul fantastic al motivației este anihilat; în consecință mai mult ajunge să însemne … mai puțin. Forțăm limitele de acum ale copilului și vom avea probleme mai târziu, probleme cu un impact mai mare decât „câștigurile” din prezent.
Afimați că nu trebuie să mai dăm copiii la cursuri, la „opționale” etc.? vor spune unii părinți sau profesori. Nu, ceea ce spun este că trebuie să echilibrăm dezvoltarea cognitivă cu cea emoțională, trebuie să asigurăm o balanță, o armonie. 
Copilul învață prin joc, deci jocul trebuie să fie modalitatea predominantă de lucru la școală, în activitățile extrașcolare și acasă. Trebuie să privim zilnic în ochii copilului ca într-un barometru care ne arată „cât poate să ducă”. Dacă copilul începe să dea semne de epuizare, de stres, dacă apare orice timp de dezechilibru înseamnă că balanța nu mai funcționează și trebuie să facem ceva. O relație bună cu copilul/elevul o să ne ofere sinceritatea acestuia și copilul o să vă spună ce probleme întâmpină și ce este bine pentru el. Întindem limitele, dar doar puțin câte puțin: nu trebuie să uităm – când dispare motivația și apare obligația am intrat pe un drum greșit!