De multe ori atunci când vorbim despre educație discuțiile se centrează pe cei doi poli importanți:
școala și familia. Fiecare dintre cei doi factori vorbesc despre puncte slabe și puncte tari ale sale și ale celuilalt: părinții spun că școala nu mai este ce era odinioară, că profesorii sunt mai slab pregătiți și mai demotivați. La rândul lor profesorii observă că părinții nu se implică suficient în educația copiilor lor, că lasă totul pe „umerii” școlii, că au pretenții, dar nu și responsabilități etc.
Recunoașteți mesajele de mai sus? Ele nu fac decât să tensioneze și mai mult o relație deja dezechilibrată, să aducă un plus de stres, dar să nu rezolve nimic. De altfel un element important pe care Alan Filley îl specifica drept o diferență dintre negocierea de tip pierdere-pierdere și negocierea de tip câștig-câștig era să nu apară o abordare „noi contra ei”, ci una de tip „noi contra problemă”. Profesorii și părinții sunt, de fapt, în tabăra educației copiilor. Dar sunt multe alte aspecte la care ar trebui să devină atenți și unii și ceilalți.
Cel pe care îl aducem astăzi în atenție este „fratele mai mare” televizorul. Într-un studiu foarte interesant Holloway şi Hornstein au arătat că suntem produsul a ceea ce auzim și vedem. Participanților la această cercetare li se cerea să aştepte câteva momente într-o sală „înainte de începerea activității”. În fapt, cei doi experimentatori urmăreau tocmai aceste reacţii „naturale”: un radio instalat în sală transmitea muzică. La o primă grupă de subiecţi, muzica era întreruptă de o ştire pozitivă: un om fusese salvat datorită unui gest altruist făcut de către o altă persoană care îi donase un rinichi. La cea de-a doua grupă, înteruperea introducea o ştire negativă: o femeie în vârstă fusese omorâtă de către vecinul ei, un cleric respectabil. După difuzarea acestei știri muzica revenea și puțin după asta subiecții erau invitați în sala alăturată „pentru începerea experimentului”. Aici ei erau rugaţi să-şi exprime opiniile cu privire la natura umană pe diverse scale. Concluzia experimentului a fost că persoanele expuse la ştiri pozitive au dezvoltat opinii favorabile despre morală, umanitate etc. pe când o expunere la ştiri negative a condus la apariţia unor opinii opuse în această privinţă.
Dacă pentru adulții participanți la studiu lucrurile s-au întâmplat astfel, este bine să ne gândim ce se întâmplă cu mintea fragedă, extrem de impresionabilă a copiilor. De multe ori copiii rămân singuri în fața televizorului. Lipsește adultul să vadă dacă programul respectiv este potrivit pentru vârsta copilului sau să îi explice tot ceea ce trebuie explicat. Alteori copilul se joacă lângă adultul care privește un program în aparență inofensiv: poate un film, poate un program de știri. Iar copilul aude, vede și interiorizează. De aceea trebuie atât părinții cât și școala să își focalizeze eforturile pentru a dezvolta copiii în direcția depășirii acestei dificultăți. Asta nu înseamnă să ne speriem și să interzicem copilului televizorul. El face parte din viața omului modern, cu bune și cu rele. Dar similar cremei de protecție solară care permite copilului să meargă la mare vara (cu respectarea unui program de ore potrivite pentru expunerea la soare), educația este filtrul care poate lăsa să treacă influența pozitivă și să respingă influența negativă. Depinde doar de noi și de momentul în care părinții și profesorii o să înțeleagă că fac parte dintr-o singură echipă!