Educația care ne trebuie…

În ultimul timp ne-am obișnuit să vedem în jurul nostru doar lucrurile care nu merg, să ne plângem, să criticăm, să ne întristăm. Și poate toate acestea au suficiente motive să fie pe agenda publică și pe agenda personală. Dar centrați pe lucrurile negative uităm să le vedem pe cele pozitive, uităm să dăm credit (și feedback) oamenilor care fac lucruri bune, profesorilor motivați, atenți, cu vocație. Iată de ce, sub titlul „Educația care ne trebuie…” vreau să vă supun atenției câteva momente care m-au lăsat să cred în șansa noastră prin educație…

• Într-o grădiniță un cadru didactic cu har construiește un șir de activități frumoase. Are o căldură puternică în glas, dar și o tristețe fină (mai fină ca un fir de praf, dar eu o simt). Aflu că doamna educatoare suferise de o boală grea (pe care o învinsese până la urmă) și de aici venea tristețea. Dar de unde venea iubirea? Când am discutat cu copiii, aceștia s-au strâns ca un scut în jurul ei și ne-au spus: „Doamna este cea mai bună! Să nu ne-o luați!”
• Într-o altă grădiniță am văzut cum copiii care aveau între ei pe un copil cu cerințe educative speciale nu se enervează când acesta îi „încurcă” și pierd o întrecere. Dimpotrivă, îl tratează cu blândețe și îl ajută și pe el să termine sarcina. Apoi am văzut cum echipa adversă (care a câștigat jocul) încearcă să-și ascundă bucuria reușitei pentru a nu-i face pe cei din prima echipă să se simtă stânjeniți. M-am uitat la educatoare și m-am gândit că, dincolo de ceea ce-i învața pe acei copii – ea creștea oameni. Și acest lucru nu este deloc puțin!
• Într-o școală o învățătoare se joacă cu copiii și face lecțiile ca pe o aventură a cunoașterii. Copiii râd și râd mult. Când am intrat prima data în clasă nici nu am văzut-o pe învățătoare: era printre copii, la înălțimea lor, motivându-i! Și – poate mi s-a părut – dar cred că pentru ea catedra era nefolositoare…
• Într-un liceu special atunci când un profesor vorbește de copiii cu cerințe educative speciale cu care lucrează la oră are lacrimi în ochi și spune: „la început soțului meu i-a fost greu să se obișnuiască cu gândul că pentru mine ei sunt „copiii mei”!
• Într-o grădiniță educatoarea îl ține cu drag de mână pe un copil despre care tocmai am aflat că a primit primul cadou din viața lui: tatăl i-a cumpărat o bicicletă veche și stricată și apoi i-a reparat-o cum a putut el! Dar pentru copilul care primește astfel primul cadou din viața lui, această bicicletă este mai strălucitoare decât oricare alta!

Și să stiți că lista ar putea continua. Am văzut multe cadre didactice care se zbat să construiască destine cu har și cu bucuria că viitorul este în mâinile lor. Din păcare „educația care contează…” este umbrită de apariția zgomotoasă a celor care nu fac nimic (sau, mai rău, distrug – prin prezența lor – motivația și dorința de a învăța). Poate este timpul să scoatem din lumina reflectorului aceste pete de murdărie și să ne bucurăm de oamenii adevărați care se află lângă noi și care aduc cu ei educația care contează. Fiecare dintre noi ducem în suflet atât povestea nostră cât și poveștile celorlalți. Dacă vreți să intrați în acest „joc” al educației care contează vă aștept cu comentarii care să spună povestea voastră sau a celor din jurul vostru, poveștile pe care VREM să le auzim!