Primele zile de școală aduc cu ele și o reluare a relațiilor din interiorul triunghiului părinte-
copil-profesor. De multe ori, indiferent ce zice legea, clasele rămân aglomerate. Acest lucru este un prim impediment în dezvoltarea unei legături emoționale profunde între profesor și elev. Când ai mulți elevi în clasă ce poți să faci? Cum să te împarți în toate direcțiile, cum să oferi sprijin (atât instructiv – la materia pe care o predai – cât și emoțional, atunci când elevul are nevoie de el)?
Numărul mare de elevi este un factor obiectiv. Dar există și alți factori: de pildă concepția unor cadre didactice conform căreia o prea mare „apropiere” de elev poate să perturbe relația firească dintre acesta și profesor. Mai direct spus, dacă se deschide spre elevi și îi lasă pe aceștia să spună tot ce au pe suflet, profesorul o să fie perceput ca o persoană „moale” și elevii o să încerce să „se tragă de șireturi” cu dascălul.
Nu contestăm că se poate ajunge și la un astfel de rezultat. Dar dacă se ajunge aici este doar vina dascălului. Dezvoltarea unei legături emoționale nu știrbește cu nimic autoritatea profesorului. Dimpotrivă, acesta o să câștige un plus de credibilitate în ochii cursanților săi. Trebuie însă să fie tot timpul atent la ce mesaj le transmite elevilor: el nu este prietenul lor, nu se „dezbracă” de haina de dascăl, rămâne profesor, dar un profesor prietenos, căruia îi pasă de elevii lui. Ori o astfel de atitudine o să fie percepută și apreciată ca atare de către cursanți. Totul se bazează pe o perspectivă care nu aparține doar școlii, este general umană. Un exemplu uluitor, pe care îl regăsim în literatura de specialitate, o să vă convingă de acest lucru. George Kohlrieser (2007), cercetător cu o bogată experiență practică ca negociator de ostatici citează o povestire din cartea lui J. C. Pearce – Magical Child. Povestirea o are în centrul ei pe o bunică din Kansas care aflându-se în casă doar cu nepoata ei de nouă ani se trezește în cameră cu un bărbat înarmat cu o bâtă. Bunica nu își pierde firea și acționează cu blândețe, îi oferă mâncare, haine uscate și un loc unde să doarmă, apoi se culcă și ea împreună cu nepoata ei. Dimineața bărbatul dispăruse iar poliția care ajunge la ușa casei bunicii îi relatează acesteia faptul că individul era în fapt un criminal psihopat care ucisese familia dintr-o casă apropiată. Ce comportament a dus la salvarea bunicii și a nepoatei ei? Este vorba despre personalizarea relației: dezvoltarea unei legături emoționale cu intrusul. De altfel Kohlrieser concluzionează: oamenii nu ucid alți oameni, ci lucruri și obiecte.
Concluzie: Ne este greu să reacționam negativ față de o persoană cunoscută. Cu cât cunoaștem mai bine pe cineva, cu atât o să ne fie mai greu să avem comportamente nepotrivite în ceea ce-l privește. Un cadru didactic corect o să se deschidă față de elevii săi doar atât cât crede că îi este necesar pentru a putea preda bine materia. În schimb, unui cadru didactic de succes nu o să-i fie teamă să dezvolte legături emoționale cu elevii săi.
Ȋntotdeauna am avut sentimentul că reuşesc în viaţă doar iubindu-l pe celălalt. Imi iubesc copiii şi am încredere în ei. Ȋi respect şi încerc să-i înţeleg. La mine, prioritară este educaţia. Dacă unui copil i se răneşte sufletul, instrucţia este de prisos. Un suflet chinuit refuză implicarea sau va căuta, mai târziu, răzbunare. Am satisfacţia de a mă reîntâlni, pretutindeni, cu foşti elevi care ştiu să zâmbească, pot să facă faţă greutăţilor vieţii, au sufletul bun şi, mai ales, ştiu să fie prieteni adevăraţi. Nu mi-a fost niciodată teamă de un copil rebel. Am căutat, cu perseverenţă şi răbdare, motivul răzvrătirii sale şi am recunoscut de fiecare dată neputinţa mea de a fi perfectă ca dascăl. Inainte de orice sunt un OM. Ca om, am ajuns în cele mai ascunse gânduri ale elevilor mei şi abia apoi am acţionat folosindu-mă de ceea ce am învăţat în şcoala pedagogică. Am explorat abisuri ale micilor fiinţe şi am pătruns cu teamă în crepusculul psihicului destabilizat de erori umane. Uneori am disperat, alteori m-am minunat, dar n-am dat niciodată înapoi. Dacă îi câştigi unui copil încrederea nu-l poţi dezamăgi cu renunţarea. Ȋn fiecare generaţie (în 28 de ani la catedră) am avut copii cu CES, cu intelect la limită sau cu retard, dar zâmbetul şi sclipirea din ochii lor m-a făcut să-i iubesc la fel ca pe cei care au urmat studii înalte. Respectul nu se impune, se câştigă.
Asa este. Multumim pentru comentariu si cat mai multe momente frumoase alaturi de cei mici.
Din experienţa didactică pot confirma că dezvoltarea unei relaţii emoţionale cu elevul contribuie la motivarea acestuia şi la rezultate şcolare mai bune. Mi s-a întâmplat ca în urma unui test, o elevă care obţinuse o notă mai mică să vină să îşi ceară scuze pentru rezultatul slab şi să mă roage să nu mă supăr pe ea, justificând că a fost un accident şi îmi promite că următoarea notă va fi mai bună.
Multumim pentru feedback. O seara frumoasa.