Articolul de săptămâna trecută a primit un feedback bun din partea cititorilor performante.ro, dar au fost și unele persoane au exprimat o serie de temeri referitor la dezvoltarea unei legături emoționale cu elevul. De exemplu, nu cumva există riscul ca elevii să își ia „nasul la purtare” dacă profesorul manifestă interes pentru problemele lor? Nu este mai bine ca profesorul să păstreze o anumită distanță, implicarea lui să privească mai degrabă materia pe care o predă (și să o predea bine!)? Are profesorul timp să asculte și să se implice în viața tuturor elevilor lui?
Răspunzând unor astfel de întrebări trebuie să spunem, chiar de la început, că și aici este vorba despre modul în care știm să păstrăm un echilibru. Un profesor trebuie să manifeste interes pentru viața și problemele elevilor lui doar în măsura în care aceștia au nevoie de acest interes și îl acceptă pe profesor în calitate de feedback, de sprijin, de sfătuitor. Apropierea de elev trebuie să fie făcută cu multă blândețe și nu de puține ori profesorul o să fie pus în situația căutătorului de aur: multe probleme nesemnificative, mult „balast” informațional o să vină din direcția elevilor spre profesor, dar tot efortul merită pentru că, în momentul în care o problemă semnificativă o să apară, relația dintre profesor și elevi o să fie consolidată.
Dar se vedem pe ce se bazează această nevoie a celuilalt să știe că este ascultat, că problema lui contează pentru interlocutor și că merită să aibă încredere în acesta. Nu trebuie să uităm că și cel mai puțin performant elev din clasă, persoana care are comportamentul cel mai neproductiv, violent și (auto)distructiv se pune pe sine în „centrul universului”. Dacă profesorul nu o face (și motivele sunt lesne de intuit) un puternic conflict poate să se nască din momentul respectiv.
Oare de ce se întâmplă acest lucru? Ce ar putea să facă profesorul ? Care este rolul dezvoltării unei legături emoționale cu elevii?
Nuttin (în Moscovici, 1998) a observat întâmplător un fenomen interesant (și ușor de reprodus de către fiecare dintre noi): conducându-şi mașina, cercetătorul a remarcat că privirea îi era atrasă de plăcuțele de înmatriculare ale celorlalți participanți la trafic atunci când apăreau anumite combinații: îi atrăgeau atenția cele care aveau legătură cu propriul nume sau – dacă era vorba despre cifre – cu ziua sa de naștere. Supunând ulterior aceste concluzii empirice unor experimente riguroase, Nuttin şi-a validat ipoteza: prin simplul fapt că ne aparține, un obiect devine mai atrăgător în ochii noștri, îl vom valoriza mai mult.
Ce ne spune acest experiment? Cei mai mulți dintre noi ne dorim să fim băgați în seamă, suntem cei mai buni atunci când reușim și găsim justificări atunci când greșim. Copiii noștri nu fac excepție. Elevul pe care noi îl considerăm dificil, nu crede despre propria persoană același lucru. Ele are probleme pe care noi nu le înțelegem, are o percepție a lumii care intră în contradicția cu a noastră. Dacă ne apropiem de el, dacă îi dăm ocazia să vorbească, să ne spună ceea ce vrea să ne spună, dacă o să ajungă la concluzia că ne pasă de el o să fie mai maleabil la cererile noastre. O să accepte mai ușor un lucru dacă acesta vine de la o persoană pe care o îndrăgește, pe care o respectă și din partea căreia primește la rândul lui respect și apreciere.
Concluzie: Copiii/elevii noștri au nevoie de persoane echilibrate în jurul lor, care să îi înțeleagă și care să îi ajute să evolueze. Fiecare dintre noi vrem respect și apreciere din partea celor din jur. Iată încă un exemplu: un cunoscut orator (vezi și Dawson, 2006) înainte de a începe conferința pe care trebuie să o susțină se plasează la ușa sălii și îi întâmpină personal pe fiecare dintre cei care participă. El le strânge călduros mâna și își spune numele. Oamenii sunt atât de impresionați că marele orator îi bagă în seamă încât chiar și cei mai „cârcotași” dintre ei ezită să facă comentarii negative la adresa discursului care urmează.