Despre echilibru…

Ne punem de multe ori problema de ce reacționează fiul/fiica noastră într-un fel pe care îl putem caracteriza drept neplăcut. Poate cea mai simplă cale este aceea de a ne uita cu atenție la propriul comportament. Cu ceva timp în urmă eram cu fiica mea într-o excursie și am comentat unor cunoscuți: “Nu reușesc să mă acomodez ușor într-un pat nou. Nu m-am odihnit deloc!” Ei bine, fiica mea care se distra foarte bine în excursie mi-a spus la câteva ore după respectiva discuție: “Când plecăm acasă?” La întrebarea mea mirată: “De ce spui asta?” a răspuns candid: “Pentru că nu m-am odihnit deloc!”

De multe ori (și în special când sunt mici) copiii noștri sunt oglinda noastră fidelă. În acel moment reacția fiicei mele a venit destul de aproape în timp față de comentariul meu (și astfel am putut să observ legătura dintre cele două). Uneori reacția-oglindă a copilului se manifestă mult mai târziu și nu o mai putem identifica clar într-o conduită anterioară a părintelui. La nivel general un autor important în domeniul comunicării (este vorba despre David Berlo și modelul său SMCR) observă că în relația emițător – receptor atât primul cât și al doilea au în comun câteva aspecte esențiale. Unul dintre acestea este important și în perspectiva de astăzi: elementul atitudinal. Pentru ca un proces de comunicare să reușească atât emițătorul cât și receptorul trebuie să aibă o atitudine pozitivă față de procesul în sine. Eu dau de multe ori acest exemplu studenților care urmează cursurile de pregătire pentru profesia didactică: intrați într-o clasă de elevi și purtați-vă ca și când sunteți extrem de plictisiți (vorbiți tărăgănat, fără contact vizual, fără dinamica expunerii etc.) Toată lumea este de acord cu faptul că dacă cadrul didactic debordează de … plictiseală, foarte repede, sala împrumută respectiva stare (elevii devin și ei plictisiți și fără chef). Lucrurile stau în același echilibru și în momentul în care cadrul didactic abordează cu entuziasm materia de predat. Clasa se va molipsi de la entuziasmul profesorului.

Ei bine, copiii dumneavoastră împrumută nu doar expresii de la părinții lor, ci și atitudini, modalități de reacție etc. De aceea, în măsura posibilităților (nu suntem perfecți!) încercați să aveți permanent o atitudine pozitivă, cuvinte frumoase și în general o viziune plăcută asupra celor ce vă înconjoară (pentru ca, mai târziu, să le regăsiți și la copiii dumneavoastră)