De multe ori părinții ori profesorii pun această întrebare: de ce și când apelază copilul/elevul la minciună? Apoi caută vinovați pentru această stare de lucruri: școala dă vina pe familie, familia pe grupul de prieteni și această spirală a învinovățirii poate continua… Totuși, înainte să căutăm vinovați este mai bine să căutăm mai adânc în complexul mecanism pe care minciuna îl presupune? Lickerman (2010) ne oferă câteva motive pentru care copilul apelează la minciună; el spune că minciuna îi oferă copilului – ca și adultului, de altfel, o serie de argumente:
- Îl protejează prin evitarea unor consecințe dureroase ale unui comportament, de rușine, jenă sau conflicte;
- Îi oferă mai ușor accesul la elemente pe care vrea să le obțină: atât aspecte materiale (o jucărie, bani de buzunar etc.) cât și non-materiale (cum este concentrarea atenției celorlalți asupra persoanei sale);
- Îi păstrează respectul celorlalți față de propria persoană (și astfel copilul o să aibă o imagine mai bună decât în cazul în care cei care îl înconjoară ar avea informații despre ceea ce el a făcut);
- De multe ori ea îi oferă o strategie prin care copilul evită un consum de energie sau de timp pentru a face ceva ceea ce cu adevârat nu vrea să facă;
- Uneori nu protejează persoana pe care o transmite, ci pe alte persoane sau sentimentele altor persoane. Da, de multe ori copiii mint ca să vă facă pe plac dumneavoastră (părinți ori educatori), nu pentru a obține ei ceva!
Iată motivele peste care se poate construi o minciună. Înțelegem astfel că este foarte important să nu ne mărginim la o formulare simplă gen: „Minciuna nu este un lucru bun!” sau „Nu este frumos să apelezi la minciună!” etc.
Mai este un lucru asupra căruia vrem să insistăm. Trebuie să aflăm cum se produce efectiv o minciună, deoarece rareori avem de-a face cu o minciună „pe față” (Darling, 2017):
Minciuna prin evitare: de multe ori, pentru ca să nu „se prindă” părinții că există ceva negativ (spre exemplu o notă mică luată la școală) copiii încep să fie foarte volubili și vorbesc vrute și nevrute (povestesc întâmplări de la școală, vorbesc despre ce vor face în vacanță etc.) încercând să deturneze atenția de la o întrebare care ar putea să producă un dezastru relațional între ei și părinți;
Minciuna prin omisiune; aceasta presupune împărtășirea unor informații, dar fără ca ele să fie suficiente ca să se ajungă la adevăr. Spre exemplu, elevul care vine de la școală și la clasica întrebare: „Cum a fost astăzi?” răspunde „Doamna profesoară a spus că am făcut progrese!” El nu spune că, în fapt, profesoara a spus că el a făcut progrese, dar tot nota 4 ca și data trecută a primit (dar de data aceasta nu a dat foaie goală!);
La acestea Constantin Cucoș (1997) adaugă minciuna „amestecaă cu doze mai mici sau mai mari de adevăr”. De multe ori copiii folosesc acest mod de a comunica pentru că le oferă confortul că nu au ascuns total adevărul și nu sunt „niște mincinoși”!
În sfărșit, minciuna efectivă este atunci când adevărul este ascuns în mod evident. „Ți-ai făcut temele?” „Sigur!” răspunde copilul, deși nici nu a mai deschis ghiozdanul de când a ajuns acasă…
Desen realizar de Diandra Pânișoară