I-am întâlnit și pe unii și pe ceilalți:
- profesorii „cu elevi” – acei dascăli pe care și dacă îi vezi pe stradă cauți cu ochii în jur să vezi mulțimea gălăgioasă de cursanți.
- profesorii „fără elevi” sunt oamenii pentru care catedra este un zid care-i desparte de cursanți, care se simt bine (prea bine aș spune!) în propria piele și care sunt guvernați de o sintagmă de tipul „EU am predat bine, Ei nu au învățat!”
Cum se ajunge la fiecare dintre cele două situații?
Cine alege cariera didactică? Poate oricine să fie profesor?
Ca dascăl trebuie sa iubesti nu doar copiii, ci oamenii în general. Probabil ca trebuie sa te naști cu iubirea de oameni, dar dacă ai dascăli buni poți și sa înveți să iubești oamenii. Cum la fel de bine dacă întâlnești figuri negative in experiență ta de elev și student poți ajunge sa nu iubești oamenii. Acest lucru este o grea povară pentru un om care alege să lucreze cu alți oameni…
Entuziasmul: pentru un dascăl fiecare zi este o sărbătoare a cunoașterii. Uneori grijile vieții (și da, cele financiare sunt foarte importante) pot sa știrbească ceva din strălucirea acestei motivații. Rămâne însă mult, rămâne destul ca sa aprindă dorința de cunoaștere la cursanții săi. În schimb, dascălii fără elevi sunt plictisiți prea devreme și transmit și cursanților plictiseala lor.
Moralitatea: un dascăl are valori de la care nu abdică prea usor (nu spun niciodată pentru ca și dascălii sunt oameni). Uneori acest lucru le poate da o anumită rigiditate în a înțelege „moda” și modul de a se purta al tinerilor. Dascălilor fără elevi pur și simplu nu le pasă (sau, mai rău, sunt uneori modele negative de comportament pentru elevii lor).
Dascălii cu elevi fac școala, nu școală face profesorii. Dascălii pot sa faca sa arate a instituție de învățământ și o baracă dărăpănată. În schimb dascălii fără elevi nu reusesc sa miste lucrurile chiar dacă au la dispoziție săli mari și luminoase și resurse educaționale de excepție.
Zilele acestea am fost într-o inspecție la o gradiniță. I-am întrebat pe copii ce ar schimba la „doamna”. „Nimic!” mi-au răspuns în cor. Este bună așa cum este!
În „călătoriile” mele didactice am văzut mulți, foarte mulți dascăli cu elevi în fața cărora trebuie să ne manifestăm admirația: datorită lor copiii noștri au șansa să crească frumoși, buni și drepți. Cred cu tărie că a venit timpul ca societatea să-i prețuiască mai mult pe acești oameni minunați care construiesc viitorul.
[ Articol citit de: 2751 persoane ]