Cum negociezi cu copilul (3)

Astăzi prezentăm un ultim set de idei privind modul în care se poate “crește” relația părinte-copil datorită tehnicilor de negociere. Desigur că lucrurile sunt departe de a se termina aici; considerăm însă că aspectele prezentate în cele trei episoade ale microseriei noastre să fie îndemnuri la reflecție și reconsiderare.

1. Învățăm să spunem NU copilului? Uneori copiii noștri sunt foarte persuasivi și există riscul să cădeți în capcana despre care chiar săptămâna trecută îmi vorbea un părinte:“Îi dau aproape tot ce îmi cere. Nu pot să rezist mutrișoarei drăguțe/pisicelii pe care o face atunci când vrea ceva”. Știu că unii părinți vor spune că nu este ceva negativ să-i oferi de toate copilului atât timp cât el se comportă Ok. Poate că este așa, dar trebuie să fiți atenți la faptul că micuțul învață să vă manipuleze, învață că poate obține ce vrea de la dumneavoastră dacă se poartă într-un fel care vă sensibilizează. Mai târziu veți ajunge să îi oferiți tot ce vrea chiar dacă comportamentul lui nu mai este cel dorit.

Trebuie, așadar, să învățăm să spunem NU. Poate că la început este greu să faceți acest lucru. Dar puteți măcar să oferiți valoare cedării dumneavoastră. Nu îi faceți cadouri pe care copilul nici măcar nu le-a solicitat. Iar când totuși cedați rugăminților lui spuneți: Fac acest lucru, dar doar pentru tine! (vezi și Lacombe, 2005). Construiți astfel o plajă pentru reciprocitate. Dacă dumneavoastră ați cedat (dar doar pentru el) și copilul trebuie să adopte un comportament similar (atunci când părintele solicită un lucru care îi displace micuțului). Mai mult decât atât, această reciprocitate trebuie să presupună așa numită regulă a bunicii (așa cum specialistul în managementul clasei Fredric Jones o exprimă: “mai întâi îți mănânci supa și apoi primești desertul”).  De exemplu, copilul vă cere bani pentru Mall şi îi spuneţi: este prea mult, ce zici de suma X?. După ce negociaţi şi ajungeţi la o sumă acceptabilă pentru amândoi îi puteţi cere: „OK, îţi dau banii aştia, dar vreau ca înainte să pleci să îţi faci curat în cameră!” Specialiştii în negociere ne avertizează că trebuie să cerem ceva la schimb înainte de a oferi noi favoarea solicitată pentru că după ce interlocutorul nostru şi-a satisfăcut cererea ne va fi mult mai dificil să îl convingem.

La început este greu să spui Nu copilului. Mai târziu veți putea să o faceți mai ușor. Nu trebuie însă să cădeți în cealaltă extremă. Nu uitați, sunteți în mijlocul unei negocieri. Dacă faceți inaccesibilă o cerere a “părții adverse” trebuie măcar să oferiți ceva în schimb. Copilul nu trebuie să aibă impresia că el întotdeauna pierde și dumneavoastră întotdeauna câștigați. Altfel va încerca un sentiment acut de răzvrătire care – când va ajunge la apogeu – va produce o mică explozie care va produce o fisură în relația părinte-copil.

2. Învățați să exprimați furia. La fel de nociv precum un părinte care își lasă nervozitatea să scape de sub control este și cel care consideră că nu trebuie să o exprime. Nu este sănătos pentru relația dumneavoastră cu copiliul să fiți un părinte care “orice aș face nu se enervează niciodată!” (expresie pe auzită mai demult – cu năduf – din gura unui adolescent la adresa tatălui său). Copilul are nevoie să știe că sunteți o ființă umană cu emoții și sentimente și permanent testează limitele uitându-se la barometrul care este fața părintelui pentru a afla dacă mai poate obține ceva sau nu. Atunci când furia este îndelung stăpânită sau ascunsă este ca și cum ai camufla cu un pansament o rană fără să o dezinfectezi mai întâi. Totuși, așa cum subliniază Pruitt și Rubin, manifestarea furiei trebuie să fie făcută în interiorul unor comportamente corecte social și mai presus de orice trebuie să ne întrebăm: Care este adevărata problemă? Ce simt în legătură cu asta? Ce vreau cu adevărat? Uneori puteți descoperi că nu comportamentul micuțului este adevărata problemă și că el a fost doar picătura care a umplut paharul!

3. Trebuie să-l înțelegem pe copil. Empatia – în manieră tradițională – presupune să ne punem în papucii celuilalt, să vedem lumea cu ochii celuilalt; mai precis, în cazul nostru să vedem problema și din punctul de vedere al copilului (și nu doar din punctul nostru de vedere, al adultului). De multe ori copilul nu vede lumea așa cum o vedem noi; pentru el faptul că a stricat jucăria pe care tocmai i-am cumpărat-o nu înseamnă că a pierdut banii dați pe ea (viziunea noastră), ci că nu mai are cu ce să se joace. Trebuie să ne punem problema pierderilor (de ambele părți!); mai precis, ce pierd eu și ce pierde micuțul dacă negocierea nu ajunge la bun sfârșit. Pentru părinte lucrurile stau mult mai simplu (cel puțin în aparență) deoarece dacă negocierea nu reușește poate să își impună punctul de vedere (în cel mai rău caz încearcă un sentiment de vinovăție dacă vede mâhnirea micuțului). Acesta din urmă pierde însă totul: jocul favorit, timpul petrecut cu părintele, ceva dulce etc.

Și mai presus de toate aceste reguli și tehnici este bine să vă dezvoltați un mod propriu de comunicare cu copilul. Învățați să negociați, dar apoi trebuie să acționați natural, așa cum simțiți. Regulile de sus (și multe altele) vor deveni un mod de a comunica bun doar dacă le interiorizați și le acceptați zi de zi.