Iată o a doua tehnică de negociere în relația cu copilul; aceasta pornește de la cunoașterea profundă a “partenerului de negociere”. Nu vă tratați copilul ca pe un … copil! Părinții au tendința de a considera că micuțul este un rezonator fidel al dorințelor și punctelor lor de vedere. Le este greu (și uneori imposibil) să vadă că fiul/fiica lor au puncte de vedere personale și să le ia în considerare la modul serios. Este motivul pentru care trebuie să urmați câteva reguli simple:
– Nu-l întrerupeți pe copil (părinții pot face greșeala de a nu avea răbdare să asculte și doleanțele micuțului ceea ce-l face pe acesta să se simtă desconsiderat și nedreptățit). Copilul aredreptul la toată atenția dumneavoastră (și nu trebuie să uitați că el nu are încă bine formată capacitatea de argumentare – ceea ce conduce la o oarecare dificultate în comunicare);
– Folosiți comentarii pozitive la adresa ideilor și sentimentelor sale. Preocupați de ce au în propriul cap, părinții nu au timp de „prostiile” copiilor. Ar trebui să vă puteți pune în locul lor; de altfel, cred că – parțial – chiar puteți să o faceți. De pildă, cum ați reacționa dacă, la serviciu, îi propuneți șefului dumneavoastră o idee pe care o considerați valoroasă și acesta nici nu o ascultă bine că o și contrazice impunându-vă perspectiva lui? Nu este o situație prea fericită, nu? Ei bine, cam la același nivel se află și copilul dumneavoastră dacă nu-i apreciați ideile, perspectiva, doleanțele…
– Evitați – pe cât este posibil – izbucnirile emoționale. Știu că uneori este greu să te stăpânești și insistența copiilor poate să fie copleșitoare (mai ales după o zi grea la serviciu). Nu uitați însă că „meseria” de părinte este una 24/24 (full time). Și la fel ca în serviciul celălalt (de unde luați salariul) nu aveți voie să clacați, trebuie să fiți permanent proaspeți și vigilenți. Dacă simțiți că deveniți prea nerovoși luați o pauză și reveniți la discuție mai târziu (eventual în timpul acestei pauze mâncați ceva, ascultați o muzică de relaxare, găsiți o emisiune amuzantă la televizor). Negocierea cu copilul trebuie să vă prindă întotdeauna cu bateriile încărcate. Și încă ceva: există un fenomen extrem de neplăcut intitulat în psihologie deplasare (sau înlocuire). Mai precis, avem tendința să mutăm conflictele de la serviciu acasă și de acasă la serviciu. Ne-a certat șeful pentru un lucru de nimic și nu am putut să-i spunem tot ce aveam pe suflet? Venim cu o groază de frustrări acasă și la prima mică greșeală a micuțului ne dezănțuim (reacționînd într-un mod mult mai violent decât reclamă situația respectivă, făcând – cum bine spune înțelepciunea populară – din „țânțar-armăsar”).
– Evitați diluarea argumentelor (avem tendința de a le spune copiilor o grămadă de lucruri pentru a-i convinge). Mult mai convingătoare sunt două-trei motivații gândite și spuse din perspectiva lor și pe care să le poată înțelege pe baza experienței de viață acumulate până în acel moment. Cel mai bine învățăm din experiența proprie (ca un element de amuzament, oricât de mult ați lectura o carte scrisă de un pilot de Formula 1, până nu vă urcați dumneavoastră la volan nu veți învăța să conduceți). Încercați să găsiți exemple din viața de zi cu zi (formulând ceva de genul: „Îți aduci aminte acum o lună când ai făcut …”) care sa demonstreze justețea celor spuse de dumneavoastră.
– Dovediți flexibilitate. Dacă vedeți că – deși ați susținut bine propria poziție – copilul se încăpățânează să nu o accepte, testați ce se află în spatele acestei încăpățânări. Deseori nu comportamentul negociat este problema, acesta este doar efectul, dar nu și cauza. Pentru a putea face o schimbare reală trebuie să știm ce anume îl împinge pe copil să acționeze astfel. Ciccotti (2007) vorbind despre flexibilitate ne aduce în atenție o glumă sugestivă: Astfel o navă de război întâlnește în drumul ei printr-o mare agitată o lumină și comandantul solicită prin radio „Vă cerem să vă schimbați cursul cu 15 grade pentru a evita o coliziune cu noi” la care vine răspunsul următor „Schimbați-vă voi cursul cu 15 grade pentru a evita o coliziune cu noi”. Comandantul navei de război se enervează și cere prin radio pe un ton și mai insistent și extrem de iritat „Sunt comandantul celui mai mare portavion, schimbă cu 15 grade cursul acum!” și primește răspunsul „Trebuie să schimbați voi cursul cu 15 grade. Noi nu putem, suntem un FAR”. Această mică glumă vă pune totuși în gardă privind rolul comunicării profunde în care pe de o parte trebuie să dai dovadă de flexibilitate și pe de alta să cunoști (și să respecți) și poziția celuilalt.