Cum (ne) motivăm copiii

Zilele trecute am auzit o mamă cum îi spunea copilului într-un magazin: „dacă ești cuminte și înveți bine la școală o să îți iau jucăria pe care o vrei!”. Scena avea loc în fața raftului cu jucării și acesta era răspunsul părintelui la insistența copilului referitor la o jucărie pe care cel mic și-o dorea foarte mult.

De multe ori părinții folosesc recompensa pentru a dezvolta comportamentele pe care le așteaptă de la micuții lor. La rândul ei școala are o veche tradiție în acest sens, notele fiind un bun „instrument” în mâna cadrului didactic. Nu de puține ori am afirmat că elevul ajunge să învețe pentru notă și nu pentru frumusețea materiei și plăcerea actului de cunoaștere (ceea ce este o motivație tranzitorie, când „fuga după note” nu mai este necesară dispare și o bună parte din dorința de a învăța). Alte studii au pus în evidență faptul că dacă motivăm extrinsec putem să diminuăm forța motivației intrinseci, plăcerea de a învăța în cazul școlii. Totuși, motivarea extrinsecă este cea mai ușor de aplicat de către un educator. Este ea întotdeauna un factor negativ ori inconsistent?

Pentru a putea să răspundem la întrebare trebuie pentru început să vedem cu ce avem de-a face. Deci și Ryan vorbesc despre trei tipuri de motivație extrinsecă:

• motivația bazată pe situație (copiii crescuți în acest mod pur și simplu urmează regulile). Cu toate că de obiecei muncesc din greu la școală pentru a obține note mari și a evita notele mici, acest tip de motivație extrinsecă este cel mai slab tip deoarece este posibil ca la un moment dat copiii să nu mai dorească să joace „jocul” spunând: „nu îmi pasă de toate aceste recompense și pedepse, nu mai am chef să urmez regulile!”. Sau să se gândească „fac doar atât cât să obțin recompensa, nimic mai mult” și în consecință să lase impresia că urmează regulile (când în fapt nu o fac: situație care îi împinge pe copiii să acționeze pe undeva ipocrit).
• motivația de aprobare dezvoltă tendința ca elevii/copiii să aibă tot timpul nevoia de a căuta în jur judecata altora pentru ceea ce fac. Stima lor de sine depinde în  mod dramatic de ceea ce cred alții despre ceea ce fac ei. Ca urmare vor acționa doar pentru că se tem de criticismul celorlalți (ori să nu dezamăgească) sau pentru că vor să fie aplaudați și lăudați. Chiar dacă o astfel de motivare îi poate face pe copii să lucreze din greu, ei vor renunța rapid când vor considera că este un risc prea mare să fie evaluați negativ.
• motivația bazată pe valori este – în concepția autorilor – cea mai robustă formă de motivare extrinsecă. Copiii vor persista în sarcinile dificile și/sau neplăcute pentru că vor considera că efortul lor merită/are valoare. Dacă la început motivarea bazată pe valori provine din afara copilului (o persoană cu prestigiu în ochii acestuia o poate propune) la final va deveni o parte a identității copilului. O expresie favorită a motivației bazată pe valori este îndemnul adresat copilului „să facă cât poate el mai bine!”.

Să ne uităm un pic pe cele trei tipuri descrise mai sus și apoi să analizăm comportamentul nostru acasă și/sau la clasă. Pe care dintre cele trei o folosim mai des? Cu ce consecințe?