Astăzi consemnăm cel de-al treilea articol din ciclul Copilul meu își face greu prieteni. Daca primele două articole vizau acțiuni pozitive (copilul ajunge să își facă prieteni, respectiv micuțul învață cum să-și păstreze prieteniile), de data aceasta deschidem un capitol mai delicat: ce facem, cum îl ajutăm să treacă (cu succes) peste durerea unor despărțiri?
Pentru început să remarcăm că ne referim la mai multe tipuri de despărțiri de prieteni. Cel puțin două dintre acestea ne atrag atenția; primul, este cel mai ușor de gestionat, este vorba despre despărțirea datorată unor mutații externe prieteniei propriu zise. Astfel, mutarea părinților care antrezează cu sine și mutarea copilului îl rupe pe acesta de vechiul cămin, de școala la care se obișnuise să meargă și de prietenii pe care îi avea.
Cel de-al doilea tip este mult mai dificil și se referă la prietenia trădată de către co-vârsnicul copilului nostru. Distanța fizică nu mai este acum singurul impediment, dar încrederea pierdută în celălalt este mult mai dureroasă și poate să fie devastatoare pentru relațiile viitoare ale micuțului (dacă nu este corect și la timp gestionată). În acest caz foștii prieteni se pot afla de multe ori într-o apropiere fizică care să îi nemulțumească și să fie greu de suportat (cum este cazul foștilor prieteni care sunt siliți să stea, în continuare, zi de zi în aceeași bancă la școală).
În aceste cazuri, în primul rând părintele trebuie să știe prin ce trece copilul său și să nu minimalizeze problema. Reacții de tipul: „Lasă că trece…” sau „Îți faci tu alți prieteni” nu fac decât să vă îndepărteze de fiul/fiica dumneavoastră.
Dimpotrivă, încercați să fiți empatici și să o/îl ascultați atunci când simte nevoia să vorbească. Este extrem de important pentru copil să știe că este înțeles și acceptat așa cum este. Uneori, în urma decepției provocate de către pierderea unui prieten copilul poate să încerce sentimente acute de devalorizare sau de auto-învinovățire (să se considere singurul vinovat de eșecul relației). Ori, trebuie spus că într-un conflict vina este împărțită.
Un alt aspect problematic este dat de o consecință a localizării afective ale unui asemenea tip de conflict. Mai precis, faptul de a-ți fi fost trădată încrederea de către un prieten, într-un moment specific al vieții tale poate să aibă drept consecință pierderea treptată a încrederii în toți oamenii. Rezultatul imediat? Copilul își face și mai greu prieteni și trece prin stări de anxietate și stres. Kohlrieser (2007, pp. 89-91) observă că „separarea inițiază etapa de jelire care, la rândul său, deschide sufletul pentru noi atașamente (…) atunci când oamenii nu reușesc să facă față separării și jelirii, își pierd capacitatea de a se atașa din nou și de a crea noi legături”. Kohlrieser ne prezintă cele opt etape ale procesului de jelire (etape de care părinții trebuie să fie conștienți pentru a nu face ceva care să blocheze ieșirea fiului/fiicei lor din tot acest proces):
1. Negarea – copilul nu-și recunoaște și își reprimă emoțiile.
2. Protestul și furia – copilului îi vine greu să renunțe la atașamentul față de prieten; totuși protestul este o parte sănătoasă a exprimării suferinței (și poate avea loc un proces eliberator). De aceea, nu-i interziceți copilului să-și exprime furia (în acest caz).
3. Tristețea, dorul și tânjirea – de cele mai multe ori plânsul este un vehicol puternic de eliberare în această etapă.
4. Frica sau sentimentul de groază – în procesul de jelire intervine mai acut sentimentul de singurătate. Omul descoperă că este singur într-o lume (potențial) ostilă. Kohlrieser recomandă ca jelirea să nu se petreacă izolat, ci să aibă loc în prezența altor persoane apropiate (în cazul copiilor, părinții sunt „baza sigură”).
5. Acceptarea mentală și emoțională – este o fază esențială deoarece demonstrează că micuțul își dă seama că viața lui merge înainte și nu se mai agață de iluzii sau perspective imposibile.
6. Formarea de noi atașamente sau reînnoirea relației – multe persoane rămân blocate în procesul de jelire deoarece își doresc să recupereze ceea ce au pierdut. Ori acest proces este puțin probabil. Copilul trebuie (re)învățat să aibă încredere în oameni și trebuie să afle că următorul prieten pe care îl face nu are de ce să semene cu cel care l-a trădat.
7. Iertarea – Kohlrieser spune că persoanele care nu sunt capabile să experimenteze iertarea tind să devină victime sau atacatori. Copilul trebuie să treacă de înverșunarea de a își vedea fostul prieten drept un dușamn, trebuie să ajungă într-o stare de serenitate și de împăcare cu sine.
8. Recunoștința – copilul ajunge să se simtă bine în propria piele și să-și aprecieze viața, familia, lucrurile din jur.
Părinții au ocazia să reflecteze la cei 8 pași în procesul de jelire. Ei nu se referă doar la pierderea unei prietenii, ci la multe alte legături/atașamente pe care le dezvoltăm în viață (mutarea într-o altă casă, schimbarea serviciului etc.). Nu uitați să discutați profund cu fiul/fiica dumneavoastră aducându-vă aminte de emoția încercată în copilărie chiar de dumneavoastră atunci când relația cu un prieten s-a rupt. De dumneavoastră depinde modul în care copiii vor putea să treacă prin viață mai târziu .
