Copilul și sentimentele lui: știe să le exprime?

400 de articole de educație, Inteligenta emoțională la copii

Într-o zi, când discutam despre modul în care un copil trebuie să-și cunoască și să-și exprime sentimentele, un părinte a făcut o observație: „depinde de sentimente. Nu cred că este un lucru bun să-mi spună că mă urăște – de exemplu”. Nu am încercat, în acel moment, să încerc să aflu mai multe despre cauzele unei astfel de afirmații; poate că este util să considerăm important să vedem ce facem pentru a nu ajunge acolo! Totuși, dacă tot am ajuns aici și copilul încearcă un astfel de sentiment în legătură cu dumneavoastră, este mai bine:

1. să îl lăsăm să îl exprime așa cum simte;

2. să îi cerem să îl reprime, să nu-i dăm voie să ne spună ceea ce gândește.

Pentru început aș vrea să fim foarte pragmatici: să ne gândim ce câștigăm într-o situație și în cealaltă. Să luăm cazul în care îi cerem să își reprime respectivul sentiment în genul „Nu ai voie să gândești/simți astfel”, eventual chiar printr-o tentativă de învinovățire „Cum poți să simți/spui așa ceva după tot ce am făcut pentru tine” ori chiar un mic șantaj afectiv “Atunci nici eu nu o să te mai iubesc!”

Recunoașteți cumva tipul acesta de reacție? Dacă răspunsul este afirmativ ne putem întreba: ce am câștigat? Am schimbat cumva percepția copilului în ceea ce ne privește cerându-i să nu o mai exprime? Sentimentele sunt acolo, ele nu pot fi anulate prin simpla cerere a părinților. Mai mult decât atât, așa cum Bries (2009) observă, în momentul când negãm existența unor sentimente, nu doar nu că le diminuăm, ci chiar le facem mai puternice.

Copilul care ne spune că ne urăște și primește feedback-ul că nu are voie să o facă nu face decât să îngroape adânc în sine un sentiment care putea să fie superficial/de moment în clipa apariției, dar care acum poate să crească în intensitate. Nu este o perspectivă care să ne bucure, nu este așa?

Ok, vor spune părinții care citesc acest articol, atunci să îl las să spună ce vrea? Este Ok să mă urască?

Nu, nu este Ok, dar nu veți rezolva nimic dacă îi cereți să nu mai simtă și să exprime sentimentul respectiv. În cel mai bun caz vă înșelați singur, sentimentul rămâne acolo nestingherit. Mult mai util este să vedem cauza acestei probleme. De ce ajuns copilul nostru să simtă și să spună așa ceva? În mod firesc copilul își iubește părinții, iar o astfel de reacție demonstrează că ceva s-a întâmplat, un perete s-a prăbușit în sufletul copilului. Nu este încă o prăpastie, dar poate deveni. Bries observă că este util să le permitem copiilor și gama sentimentelor negative (să ne urascã, sã ne deteste, disprețuiascã) chiar dacă acest lucru este devastator pentru părinte. Important este ca micuțul să înțeleagă distincția între a simți/trăi un sentiment și a acționa în consecință. Îi putem spune copilului: „Îți înțeleg supărarea, dacă spui că mă urăști. Dar nu ai voie să: îmi vorbești urât/să acționezi agresiv etc. Și acum hai să vedem de ce simți asta și ce putem face ca să nu mai astfel de sentimente în ceea ce mă privește”. Este un demers greu pentru părinte – să își păstreze calmul și căldura cu care să-l înconjoare pe copil. Însă este cel mai bun mod  în care putem merge mai departe așa cum ne dorim. Iar pentru copil este și o școală pentru a învăța cum trebuie să fie la rândul său în relațiile cu ceilalți.

[ Articol citit de: 18 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns