Uneori în educația pe care părintele o dezvoltă în direcția copilului său apar momente în care lucrurile scapă de sub control. Uneori este vorba despre o autoritate arătată fățiș, fără pic de flexibilitate ceea ce împinge copilul să devină timid, amxios sau, dimpotrivă, să aibă atitudini de revoltă. Alteori părintele pierde teren încet – încet și ajunge să fie dominat de copil. În cel de-al doilea caz nu există limite clare, nu există fermitate și copilul – așa cum ne arată Bromfield (2009) are anumite manifestări care ar trebui să ne pună în gardă asupra acestui derapaj în educație: copilul răsfățat. Cu toții am văzut în jur situații de copii care ajung să se comporte într-un mod care demonstrează răsfățul. Iată mai jos un tablou extins ale elementelor de simptom care ar trebui să pună orice părinte în gardă că se întâmplă ceva greșit în relația dintre el și copilul său:
- copilul își ignoră părintele. Când acest lucru devine evident, când părintele îl roagă pe copil – fără succes – să facă un lucru sau altul – este un prim semnal de alarmă că avem de-a face cu un copil răsfățat;
- deja lucrurile stau și mai rău dacă copilul își tratează rău părinții, Am văzut cu toții în magazine copii care aruncă pe jos cu jucăria proaspăt cumpărată, care țipă la părinți sau chiar folosesc expresii nepotrivite. Este a doua situație clară pentru identificarea unui copil răsfățat;
- cu toate că micuțul își ignoră părinții (ori chiar îi tratează rău) aceștia rar îi refuză ceva. În principiu copilul înțelege atunci că orice o să facă el tot o să primească ceea ce își dorește. Are motive să schimbe ceva din comportamentele negative pe care le manifestă? Probabil că nu – iată a o a treia condiție de copil răsfățat.
Ce trebuie să facă un părinte care constată că a pierdut gestiunea relației cu copilul său și acesta este un copil răsfățat? Pentru Bromfield răspunsul este fermitatea. Nu autoritarismul, nu agresivitatea, dar fermitatea. O fermitate clară, care impune limite și care cere ca respectivele limite să fie respectate. O fermitate care trebuie să înceapă din secunda a doua în care păritele își dă seama că nu face ceea ce trebuie și copilul său este răsfățat. Fără să mai ezitați, fără să-l avertizați pe copil că o să se schimbe ceva în relația cu el. De ce nu trebuie copilul avertizat? Pentru că părintele a făcut-o de nenumărate ori până acum – consideră autorul – și fără rezultate.
Să vedem, spune Bromfield, ce i-am răspuns unui părinte care se săturase să-și roage fiul să se spele pe dinți. Are acum unsprezece ani, ceea ce înseamnă că l-ați avertizat… 12 ori (pe zi) x 365 (de zile într-un an) x 8 (ani)… de mai bine de 35.000 de ori. Asta înseamnă cu 34.950 de avertismente mai mult decît merită și are nevoie. Ca să nu mai spun cã era un băiat inteligent și cu o capacitate de memorare destul de mare ca să-și amintească cele 493 de specii de Pokemon. Și mai are nevoie de o atenționare? (…)
Fără o zguduitură puternică ar putea fi dificil să captați atenția copilului dumneavoastră. Unii părinți merg pe coji de ouă până să realizeze că nu mai există o limită pe care să o poată impune. În loc să confrunte această realitate înspăimântătoare însã obișnuită, părinții o evită, vorbind și purtând o negociere fără oprire cu copilul lor, păcălindu-se că dețin controlul asupra lui, rareori obținând comportamentul și reacția dorite.
Alteori – trebuie să o spunem – părinții se păcălesc singuri și nu recunosc realitatea evidentă: că își răsfață copilul. Însă pentru un copil răsfățat consecințele din viitorul apropiat și îndepărtat sunt prea grave pentru a lăsa astăzi ca un astfel de lucru să se întâmple. Un părinte aflat într-o astfel de situație trebuie să treacă la fapte imediat: să impună limite într-un mod blând, dar ferm. Copilul o să înțeleagă că deși părintele îl iubește la fel ca înainte, lucrurile s-au schimbat!
