Unul din cursurile pe care părinții le „bifează” ca fiind util pentru dezvoltarea copiilor lor este cel de leadership. Toți părinții își doresc ca micuții lor să devină lideri în viitorul apropiat, să comande și nu să asculte de ordinele altora, să fie „șefi”. Dincolo de valoarea unor cursuri sau altora, să vedem despre ce este vorba și dacă părinții fac ceea ce trebuie în această ecuație.
Studiile au arătat că există persoane cu o nevoie de putere mai mare decât a celor din jur, nevoie care se dezvoltă în direcția unei caracteristici de personalitate (cf. McClleland, Burnham); această nevoie se manifestă prin aceea că indivizii încearcă să-i domine pe ceilalți, simt nevoia de a-i supune controlului pe cei care se află în apropierea lor. Nevoia de putere poate să fie definită şi ca „nevoia de a câștiga recunoaștere, influență sau control asupra altor persoane sau asupra unor grupuri” (Morris, 1990).
Astfel, unele dintre persoanele pe care le cunoaștem sunt mai interesate decât altele de succes, bani, poziția socială ocupată, aprobarea celorlalți, puterea și dominanță în grup etc. Persoanele din această categorie sunt mai interesate de prestigiu decât de excelență. Un alt autor (Winter) a observat că persoanele care dovedesc scoruri ridicate la nevoia de putere tind să caute în jur poziții de autoritate;spre exemplu devin prieteni cu persoanele care nu sunt foarte populare probabil din cauza faptului că acestea sunt mai ușor de dominat. În experimentul lui Winter, studenții care aveau această nevoie doreau să iasă mai mult în evidență, de exemplu prin fixarea unor tăblițe cu numele lor pe ușa de la propriul dormitor.
Așadar este vorba despre o motivație de putere (care există sau nu la copiii/elevii noștri și poate sau nu să fie dezvoltată). Dar ce fac părinții atât de interesați de cursurile de leadership pe care copiii lor trebuie să le urmeze? Ce spun ei când copilul încearcă – firesc – să îi domine și pe ei? Reușesc cu abilitate să se impună în alt fel sau strivesc brutal ceea ce caracterizează drept o „obrăznicie” din partea copilului lor? Și ce se întâmplă cu acești copii la școală? Atunci când profesorul are de-a face cu un lider informal (care se impune în fața colegilor de clasă, dar nu este pe primul loc și în preferințele cadrului didactic) știe cum trebuie să acționeze? Sau se simte atacat personal și reacționează ca atare?
Iată câteva întrebări la care trebuie să răspundem dacă ne dorim să creștem liderii generației de mâine. Trebuie să știm că un lider trebuie să se impună: este în firea lucrurilor să se întâmple așa și acest lucru ar trebui să ne bucure când îl vedem la copiii/elevii noștri. Rolul nostru nu este să ne enervăm ori să frânăm acest proces. Nici în cealaltă extremă lucrurile nu stau mai bine: părinții care rămân „fără replică” în fața nevoii de putere a copilului lor nu acționează cu nimic mai bine. Rolul educatorilor (fie ei părinți sau profesori) este cel de ghid, de mentor care acceptă ca „discipolul” să încerce să zboare, dar în „perimetrul” trasat de către adult. Iar „perimetrul” care poate crește pe măsură ce copilul dovedește maturitate și responsabilitate.
