Vedem din ce în ce mai des profesori și părinți care se plâng de faptul că elevii/copiii nu îi mai ascultă. Vedem acest lucru pe stradă, în magazine, la școală etc. Oare de ce ajunge copilul să fie neascultător și ce trebuie să facă educatorii?
În primul rând să vedem ce stă la baza unui astfel de comportament. C. Hughes observă că mediul (familial sau școlar) poate să-și pună amprenta asupra modului în care copilul acționează. În familie trebuie să observați dacă: oamenii își arată unii altora respect, în ce mod sunt rezolvate problemele – prin argumente sau prin dispute și țipete și dacă există un stres excesiv la care (și) copilul este supus. De altfel, Fredric Neuman spune că un educator care țipă tot timpul la copil nu îi oferă acestuia nuanțe și copilului o să-i fie greu să distingă între:
- momentele când i se spune ceva dar nu este necesar să urmeze indicațiile întocmai și
- situațiile în care este obligatoriu să facă tot ceea ce i se spune.
La școală este bine să observați dacă bullying-ul este prezent, să acordați atenție modului în care copilul interacționează cu colegii și cu profesorii.
Dincolo de mediu, o problemă este și modul în care reacționează adultul. Bradley spune că ori de câte ori repetați un lucru pe care copilul nu îl face diminuați și respectul acestuia față de limitele pe care încercați să le impuneți. Autorul ne oferă câteva reacții tipice pe care părinții/profesorii le au – ele sunt erori de parenting:
- Ți-am spus de 1000 de ori…
- De câte ori mai trebuie să îți spun…
- Nu o să-ți mai spun încă o dată (și cu toate acestea o să o faceți în continuare).
Astfel vedem că un comportament nepotrivit este – de cele mai multe ori – o reacție la reaționările pe care copilul le are cu cei din jurul său. Ce este însă de făcut?
- În primul rând trebuie să stabilim reguli clare și să le urmăm cu consecvență. Ceea ce duce în derizoriu respectarea unei reguli este lipsa de consecvență!
- Pentru a ajuta respectarea limitelor D. Kidder observă că este util să-i oferim copilului un semnal clar atunci când se apropie momentul în care trebuie să treacă de la o activitate la alta. De multe ori părinții impun lucruri fără o avertizare care să-i dea copilului ocazia să se obișnuiască cu ideea. Copilul se joacă/se uită la televizor și părintele reacționează „Te duci și te culci ACUM!” O astfel de perspectivă este neproductivă, dar dacă îl avertizăm pe copil: mai ai cinci minute, mai ai două minute, gata, timpul s-a scurs… cererea dumneavoastră are mai multe șanse să fie urmată fără reacții negative din partea celui mic.
- Pentru Tislner și empatia poate să fie o rezolvare a situației. De altfel și J. S. Munson ne spune că trebuie să luăm în calcul faptul că micuții noștri au foarte puțin control în viața lor. Cele mai multe decizii sunt deja luate pentru ei: când să se trezească, ce, cum și când mănâncă, cu ce se îmbracă, când învață și când se joacă, când merg la culcare etc. Iată de ce este util să-i arătăm copilului că-l înțelegem, că știm cum se simte. Tislner dă un exemplu cu care s-au confruntat mulți părinți: „Știu cât de neplăcut este. Și eu vreau să stau în parc toată ziua, dar…” Cu toate acestea chiar autorul observă că o astfel de perspectivă – umanistă – merge la unii copii și la alții nu.
- În sfârșit, A Kazdin ne spune că trebuie să premiem comportamentul pozitiv atunci când el se apare, nu doar să reacționăm la comportamentul negativ. Dacă copilul are și ceva „de câștigat” o să-i fie mai ușor să urmeze cererile educatorului. Iar „premierea” nu trebuie să fie ceva deosebit: un simplu zâmbet sau un „bravo!” spus din inimă – iată tot ce ne trebuie!