De ceva timp unii autori trag un semnal de alarmă: ne forțăm copiii să se maturizeze rapid, dar le
micșorăm oportunitățile să o facă într-un mod natural. În fond, ceea ce facem nu este altceva decât să ridicăm un gard înalt între ei și lumea reală și să fixăm tot felul de reguli. Brooks (2008) observă că deși îi forțăm (în mod prematur!) pe copii să facă tot felul de lucruri care nu sunt distractive (lucruri care aparțin mai degrabă de lumea adulților: spre exemplu – să fie punctuali, să studieze, să muncească, să persevereze) ei nu au acces la niciun privilegiu al lumii adulților (spre exemplu autonomia, posibilitatea de a face propriile alegeri, să aibă propriile judecăți de valoare în legătură cu ceea ce vor să facă cu viață lor etc). Este o situație pe care Brooks o numește: pierdere-pierdere. Este o situație în care copiii se situează în dependență totală față de părinții și profesorii lor, pe care o fac pentru că sunt obigați să o facă (dar care o să-i împingă spre răzvrătire în momentul în care vor putea să facă).
Iar situația aceasta are și un alt element problematică. De pildă, Alexandra Frean (apud Simister, 2011) afirmă că unul din patru copii cu vârste între opt și zece ani nu s-a jucat niciodată afară nesupravegheat. Trăim într-o lume în care pentru mulți adulți nesiguranța a devenit un cuvânt de ordine, dar îngrijorarea – firească – cu privire la ceea ce i se poate întâmpla copilului în lipsa supravegherii stricte a unui adult este ca un medicament (rezolvă problema pentru care a fost administrat, dar poate provoca efecte adverse). Într-un alt studiu aspectele de mai sus sunt confirmate: copiii de vârstă 10/11 ani mergeau neînsoțiți la școală în proporție de 94% în 1970, dar acest procent a scăzut la 47% în 1998 (și – probabil – este și mai scăzut astăzi). Studiul în cauză ( Children and Young People Today: Evidence to support the development of the Children’s Plan ) observa că este vital pentru copii și tineri să se joace și să călătorească independent în afara casei lor deoarece acest lucru este o parte importantă în creșterea lor, în dezvoltarea capacității de management al riscului, de a lua decizii și de a ajunge la o încredere în sine sănătoasă.
Care să fie răspunsul? Cum asigurăm balanța între îngrijorarea firească și oferirea de suficiente situații în care copiii să învețe independența? Cum puteam să construim echilibrul între a lăsa copilul să se bucure și să „profite” de copilărie și profilul de adult pe care îl construim încă de timpuriu?
Un răspuns – nu singurul, dar cred că cel mai bun – este dat de rolul școlii. Școala poate să ofere sfaturi părinților, școala poate să fie un loc în care copilul să crească sănătos și să experimenteze un „risc controlat”. Din păcate școala încă nu știe (sau nu consideră că i se potrivește) acest rol. Există evenimente pozitive, dar ele reprezintă mai degrabă excepția decât regula. O perspectivă pe care orice decident din domeniul educației ar trebui să o aibă în atenție (depășind tradiționala sintagma „ la școală elevul trebuie să învețe carte!”). La școală elevul (dar și părintele sau profesorul) trebuie să predea și să învețe viață. Dar asta este mult mai greu și trebuie să regândim tot locul și rolul școlii pentru a ajunge acolo!