Copilul furios: ce provoacă crizele de furie…

400 de articole de educație, Conflicte copii părinți

Unele dintre problemele cu care se confruntă atât profesorul cât și părintele sunt (uneori inexplicabilele) crize de furie pe care copilul/elevul le traversează. De multe ori am auzit următoarea reacție: „Pur și simplu nu știu ce l-a apucat!”

O listă excelentă a elementelor cauzatoare a furiei copilului ne este oferită de Bohensky și Pfeiffer. Ea este gândită (și formulată!) din perspectiva elevului și putem să o utilizăm direct în interacțiunea cu acesta (fără să fie necesare transformări ulterioare):

  • Mă simt jenat;
  • Nu mă simt suficient de deștept;
  • Trebuie să merg la o școală nouă;
  • Părinții țipă la mine;
  • Părinții mei se ceartă;
  • Sunt ignorat;
  • Am fost lovit;
  • Cineva mă vorbește pe la spate;
  • Muncesc din greu și nimeni nu observă;
  • Fac o greșeală;
  • Cineva îmi face mizerii;
  • Cineva îmi spune că sunt urât/urâtă;
  • Mă simt ca și când nu am posibilitatea de a alege;
  • Cineva îmi spune ceva urât;
  • Nimănui nu pare să-i pese de mine;
  • Cineva îmi vorbește de rău părinții;
  • Sunt obligat să merg într-un loc care nu-mi place;
  • Nu sunt lăsat să iau propriile decizii;
  • Nu sunt ascultat/ascultată;
  • Cineva mă face să plâng;
  • Nu primesc atenția de care am nevoie;
  • Familia mea mă pune în situații jenante.

Desigur lista poate să fie completată, dar este un bun punct de pornire într-o discuție revelatoare cu copilul. Trebuie să știm care este esența profundă a furiei lui (și pentru asta, de multe ori, trebuie să explorăm dincolo de cee ce se vede) pentru a putea acționa.

Atunci când am lămurit acest lucru și am înțeles ceea ce-i produce copilului această emoție este timpul să-l lămurim cum trebuie să-și exprime furia. În cărticica jocului nostru Provocarea emoțiilor îl citam pe Walters care vorbește despe trei tipuri de furie:

  • Furia fără limite (furia agresivă) când „îți pierzi controlul” și poți deveni chiar violent – de fapt este un război pe față!
  • Resentimentele (furia pasivă) când „ții totul în tine”, dar asta te macină pe dinăuntru și poate să te facă să te simți rău.
  • Indignarea (furia asertivă): când îți exprimi supărarea, dar o faci pe un ton calm și ferm – este o luptă corectă pentru găsirea unui compromis.

Furia este o emoție firească – de la asta trebuie să plecăm. Ceea ce trebuie însă să învețe copilul este modul în care trebuie să-și exprime această emoție.

[ Articol citit de: 2581 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

2 comments

  • Domn profesor , Recent m-am pensionat . Sunt absolventa a liceului pedagogic , cu premiu special dat de Doamna Profesoara de pedagogie . Am citit f. multe carti de pedagogie si psihologie -motivul fiind ca am avut in familie o sora care era macnata de sentimentul inferioritatii , desi era olimpica pe tara la chimie . Incercand o schimbare am cautat sa ma documentez cat mai mult . Durerea mea :am o nepotica de 4 ani . Ocresc alaturi de sot (profesor de matematica ) de la 1an si 8 luni . Ne-a murit singurul copil si-am infiat-o pe mama fetitei (ne-a creat probleme de scris roman ) S-au despartit dupa 2 ani si fetita este in raspunderea noastra , parintii fiind plecati in afara .Cea mica la 3 ani , imediat dupa serbarea de 8 Martie a facut o criza de furie groaznica . Aceasta se repeta cam de 2 ori pe zi , timp de vreo 3 luni . Acum este f. plangacioasa . Se trezeste din somn si plange . Are o frica de oameni , nu socializeaza Se simte perfect la gradinita , dar in rest e groaznic .Nu plange pentru a obtine ceva . Nu . Prefera sa facem drumetii in natura , dar nu printre oamenii Cognitiv e f. bine Acumciteste , scrie cuvinte cu litere de tipar , are o exprimare frumoasa , cu un bocat vocabular activ , explica mereu , fara sa-i cerem , dece i-asa si nu altfel . Suntem f. incantati de ea – parc-a uns-o Dumnezeu cu toate alifiile , dar se trezeste plangand si nu intelegem de ce , ca de parinti se pare ca a cam uitat. (niciunul din ei nu sufera pentru ea ). In 3 ani tatasu a venit la 1 la ea , a sunat-o de 2 ori Mama-sa o suna o data pe luna . Niciunul nu i-a trimis vreun cadou , sa-i incalzeasca si ei sufletul . Nimic .Va cer multe scuze , dar va rog , scrieti-mi macar sa citesc ceva , poate tot in familie e greseala ! Cu multa STIMA si RESPECT !

    • Vă mulțumesc pentru comentariu și pentru emoțiile împărtășite. Cred că discuția cu un psiholog este importantă. Intuiția dumneavoastră este bună – lipsa părinților își pune amprenta. Aveți nevoie de răbdare și consiliere pentru a depăși momentul în conduții echilibrate.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.