Comunicarea cu oamenii dificili. Copilul dificil

Într-un articol anterior vorbeam despre copilul-rege (pentru mai multe informații vezi http://performante.ro/parintii-intreaba-copilul-meu-este-un-copil-rege-ce-sa-fac-daca-am-un-mic-tiran-acasa). Mulți dintre părinții care au citit acele rânduri s-au amuzat să vadă, la sfârșitul articolului, tipologia sefului dificil pe care Belding ne-o propunea în 2006. Au fost însă mulți alții care au remarcat îngrijorați: eu nu am un copil rege acasă însă am un “mic șef” care este o combinație între celelalte tipuri. Ce pot să fac?

Să vedem mai întâi cum arată situația și ce putem face la fiecare dintre ele:

• Copilul bombă – explodează, pur și simplu, în momentele în care părinții sau alte persoane cu autoritate nu fac ceea ce vrea el. Este copilul care se tăvălește pe jos, urlând în magazin pentru că nu primește ceea ce își dorește. În acele momente, la fel ca o bombă, orice îi intră în raza de acțiune are de pătimit (părinți, persoane străine, obiecte…). Un tip aparte de copil-bombă este ceea ce Lloyd Goodall Jr. numește Furiosul. Acesta este un copil-bombă ajuns la criza adolescentină – furiosul este caracterizat ca fiind dezgustat, nerăbdător, sătul de reguli – imaginea lui este cea de “persoană rebelă”. Este foarte emoțional, conflictual și în permanentă luptă pentru putere cu părinții.  Ce puteți face? Nu trebuie să băgați în seamă manifestările zgomotoase (dacă nu primește atenție o să se liniștească de la sine). O să dureze o perioadă să-l obișnuiți cu noua condiție, dar merită. Dacă doriți, poate să ajute și înregistrarea comportamentului lui cu telefonul mobil pentru a-i arăta mai târziu înregistrarea. La unii copii funcționează deoarece se rușinează de modul în care s-au manifestat mai devreme.
• Copilul șantazist – știe foarte bine ce putere posedă prin faptul că părinții se simt vinovați față de el dintr-un motiv sau altul (de cele mai multe ori, părintele încearcă sentimentul de vinovăție, deoarece datorită unui program aglomerat nu petrece suficient timp cu copilul). Vinovăția este o armă cumplită și perfidă care apare în “arsenalul” copilului, de obicei, mai târziu – în adolescență. Copilul poate să intuiască faptul că părintele se simte vinovat față de el sau poate chiar să dezvolte o astfel de stare prin formulări de tipul “Tu nu ai timp niciodată de mine…”. Uneori șantajul merge și mai departe, copilul afirmând că nu-l va mai iubi pe părinte dacă nu primește un anumit lucru. Ce puteți face? Discutați cu partenerul pentru ca micuțul să nu mai poată să profite de competiția declanșată între dumneavoastră pentru dragostea lui. Aveți apoi o discuție cu copilul, în trei. El trebuie să înțeleagă că părinții acționează unitar și se sprijină unul pe altul în deciziile luate. Astfel de explicații demonstrează rolul fiecărui membru al familiei în cadrul acesteia (părintele care are un serviciu mai solicitant trebuie înțeles și nu învinovățit deoarece dragostea lui pentru copil este la fel de mare, chiar dacă timpul alocat acestuia este mai redus).
• Copilul răzbunător – pare un paradox într-o familie în care iubirea ar trebui să fie un liant care să-i unească pe toți. Totuși, dacă părintele se poartă mai dur decât socotește copilul că merită și îl împiedică pe aceasta din urmă să acționeze în direcția obținerii unor lucruri pe care le dorește cu ardoare, copilul poate să conceapă și să pună în aplicare un demers răzbunător. Uneori aceste răzbunări sunt în măsură să le aducă prejudicii chiar copiilor, dar aceștia nu văd și această față a situației, motiv pentru care trebuie ajutați și direcționați (cu calm și blândețe). Ce puteți face? De multe ori copilul răzbunător este o victimă a propriilor frustrări pe care trebuie să-l ajutați să le scoată la suprafață. Dacă va persista în modul acesta de comportament își va face rău singur – iată elementul asupra căruia trebuie insistat.
• Copilul manipulator – folosește un întreg arsenal de tehnici de persuasiune (dintre care cele mai cunoscute sunt elementele de lingușire, “pisiceala” atunci când își doresc un anumit lucru). Ce puteți face? Încercați să nu cedați atunci când aveți de-a face cu un comportament manipulator (deși, uneori, este cam greu să îți dai seama că ești victima unei manipulări). Dacă copilul nu va obține ceea ce-și dorește prin manipulare o va utiliza mai rar sau deloc. În schimb îl puteți surprinde oferindu-i ceea ce și-a dorit, dar mai târziu, în alt context. Mesajul este clar: poți să primești ceea ce-ți dorești, dar nu prin manipulare.
• Copilul care își arată pe față preferințele pentru un anumit părinte – poate să fie extrem de greu de acceptat de către părintele căzut în “dizgrație”. De multe ori nu este decât o strategie de manipulare, fie pentru a-l face pe părintele preferat să facă “totul” pentru a rămâne în grații, fie pentru a-l ambiționa pe celălalt părinte să “recucerească” reduta pierdută (evident tot cu micile/marile atenții la care copilul tânjește).
• Copilul morocănos – nimeni și nimic nu-i poate intra în grații, orice fac părinții (și fac multe) tot nu i se pare suficient. Vezi astfel – în mod paradoxal – părinți care în magazin îi prezintă copilului, rând pe rând, jucării și acesta alege una (sau mai multe!) cu aceeași nemulțumire zugrăvită pe chip și fără să le adreseze un cuvânt bun. Ce puteți face? Cred că aici se potrivește cel mai bine tehnica oglinzii. Mai precis, adoptați și dumneavoastră ca părinte o atitudine morocănoasă pentru un timp mai lung. Când se va revolta/reproșa puteți să aveți ocazia să discutați despre acest lucru.

Am prezentat mai sus – făcând o paralelă cu tipologia șefilor dificili – o microtipologie a copiilor dificili. Desigur că există mai multe alte tipuri, iar mulți părinți au – din păcate – o experiență negativă în acest sens. Se pune întrebarea: cum și ce a făcut ca situația să degenereze în asemenea hal?

Bromfield (2009) pune pe primul plan răsfățul. Undeva în interacțiunea cu cei mici s-au pierdut hățurile educației și s-a ajuns în acest impas. Autorul ne oferă o excelentă analiză a “înfruntării” dintre părinte și copil pe o temă cunoscută părinților de pretutindeni: mersul la culcare. Copilul nu vrea să se culce și vă înfruntă. Ce pierde dacă o face? Nimic, în cel mai rău caz va trebui să facă ce-i cereți: să meargă la culcare imediat. Dar s-ar putea și să mai obțină o amânare. Așadar, dacă pierde înfruntarea cu dumneavoastră nu pierde nimic (va face ceea ce oricum trebuie să facă), iar dacă o câștigă … așadar merită să lupte! Iată un motiv în plus să stabiliți reguli și să tranșați problema încă de la început. Fără nici o amânare nejustificată. În DEX răsfățul este definit drept  “A înconjura pe cineva cu dragoste, cu tandrețe exagerată; a alinta; a răzgâia”. Bromfiled preluând definiția din Webster’s Collegiate observa că răsfățul presupune “a prejudicia dispoziția sau caracterul (unui copil) prin toleranță exagerată și laude excesive” (2009, p.58). Așadar, la baza răsfățului stă dragostea dumneavoastră pentru copil: nimic nu pare să fie în neregulă, nu este așa? Totuși cuvântul exagerată ar trebui să ne pună pe gânduri.

În altă ordine de idei, răsfățul nu vine brusc. Pe nesimțite dragostea profundă dintre noi și copil lasă urme mai puțin bune în comportamentul acestuia. Părintele trebuie să fie atent și să păstreze permanent un echilibru.