Controversa creativă (intitulată şi controversa structurată/constructivă ori academică) utilizează atât avantajele dezbaterii cât şi apropierea de situaţiile reale pe care le întâlnim în viaţă prin obligativitatea ca participanții să ajungă la un compromis. Autorii metodei (Johnson şi Johnson apud McKeachie, J & Svinicki, 2011) au presupus că dacă cel care învaţă se simte liber să fie în dezacord cu o anumită problemă, acest lucru poate sprijini o învăţare mai bună datorită discuţiei care urmează; conflictul interior la care ajung participanții îi pune pe aceștia în situaţia de a-şi reexamina credinţele şi atitudinile. În literatura de specialitate există două tipuri de controversă (modelul Johnson & Johnson și modelul lui Barbara Watters). Vom detalia doar primul model, iar din cele șapte etape ale modelului vom lua în calcul doar pe primele cinci (pe care le vom adapta de la clasa de elevi la relația părinte-copil):
Modelul elaborat de către Johnson şi Johnson (vezi Johnson, Johnson, Holubec, 1992; Johnson & Johnson 2006 şi Johnson, Johnson, Tjosvold 2006) urmăreşte mai mulţi paşi:
(1) unul dintre părinți propune o temă controversată (în original, instructorul/profesorul propune tema grupului de cursanți). Este util ca, măcar uneori, tema să fie din plan familial (de exemplu: „Părintele trebuie să fie autoritar sau foarte blând în relația cu copilul?”); aceasta nu oprește și tematica din sfera dezvoltării generale a copilului: („Este bun progresul științifico-tehnic? – deoarece acesta poate duce și la războaie prin dezvoltarea unor arme mai puternice, dar și la elemente care fac viața omului mai bună – și sunt date exemple privind lucrurile care îl înconjoară pe copil).
(2) dacă există mai mulți copii în familie, fiecare dintre copii va face echipă cu unul dintre părinți și avem astfel minim două echipe de câte două persoane.
Dacă avem un copil unic, acesta face echipă cu unul dintre părinți și celălalt părinte devine echipa adversă. Dacă avem de-a face cu copii mai mari (preadolescenți sau adolescenți) este interesant să avem o echipă a copiilor și o echipă a părinților (situația devine și mai distractivă). Oricum sunt constituite echipele, ele vor elabora un plan de discuție vor cerceta problematica urmărind atât perspectiva „pro” cât şi perspectiva „contra”;
(3) după ce s-au lămurit, cele două echipe se întâlnesc (tatăl și un copil – echipa 1 și mama și celălalt copil – echipa 2) de pe poziţii contradictorii, unii apărând o poziție și alții poziția opusă;
(4) în cel de-al patrulea pas echipele îşi inversează rolurile încercând să susţină și punctul opus de vedere într-un mod cât mai convingător; în acest mod, fiecare echipă experimentează ambele poziții atât „pro” cât și „contra”, ceea ce deschide mult flexibilitatea gândirii copilului și toleranța sa în dezbaterile care vor urma în viață).
(5) echipele îşi abandonează rolurile de avocat al unei poziţii ori alta şi trebuie ajungă la un compromis;
Importanţa controversei creative este redată foarte bine de către Marlyn Lee Mauger: “în controversa creativă cursanții nu numai îşi reamintesc informaţia; ei şi-o aplică la întrebări extinse ale textului – şi la propria lor existenţă“ (Baloche, L.; Mauger, Marlyn Lee et. al., 1993) Mai mult decât atât, pentru Johnson şi Johnson controversa creativă produce și alte rezultate pozitive pentru participanţi:
(a) realizarea – controversa creativă producând raţionamente de înaltă calitate, rezolvare de probleme şi luarea deciziilor, dezvoltarea creativităţii şi implicare, de profunzime, în rezolvarea sarcinilor etc.;
(b) relaţiile interpersonale – controversa creativă determină o interrelaţionare mai extinsă şi de calitate între cei care o practică; şi
(c) sănătate psihologică – controversa creativă produce o stimă de sine crescută la participanţi, competenţa socială şi abilitatea de a gestiona stresul şi confruntarea cu poziţii adverse celei proprii.