Unul dintre elementele de care se tem cel mai mult părinții este modul în care pot gestiona conflictele cu copiii lor. Când aceștia sunt mici, pedeapsa este deseori prezentă și cu ajutorul ei părintele încearcă să țină lucrurile sub control. Mai târziu, în special în momentul apariției crizei adolescentine, de multe ori lucrurile scapă definitiv de sub control. Un alt spațiu în care conflictul se poate exprima la cote neașteptat de mari este școala. Relația dintre profesor și elevi este adesea zdruncinată de apariția unor conflicte puternice. Uneori aceste conflicte pot să aibă urmări dezastruoase asupra sănătății motivației copilului pentru învățare și proprie dezvoltare.
Dar cu ce avem de-a face? Ce face din conflicte fenomene de temut în relațiile dintre oameni? Sunt ele întotdeauna negative sau există și momente în care un conflict ajută? Ce trebuie să învețe un părinte?
În primul rând trebuie să observăm un lucru: conflictul este inevitabil. Nu putem să ne ferim de el (oricât de mult am vrea acest lucru în unele momente) și poate că este chiar bine că este așa. De numele conflictului stă legat semnul progresului, conflictul este poarta spre dezvoltare, spre creștere, spre performanță. Gamble (1993) spune acest lucru foarte clar atunci când afirmă: „conflictul este o consecinţă naturală a diversităţii”. Dar întocmai unui animal sălbatic el trebuie îmblânzit, stăpânit și condus acolo unde trebuie.
Termenul de conflict provine din latinescul conflictus, desemnând „lovirea împreună cu forţă” şi implicând prin aceasta „dezacorduri şi fricţiuni între oameni, interacţiune în vorbire, emoţii şi afectivitate” (Forsyth, 1983).
Dar de ce este un conflict negativ? Rubin, Pruitt și Kim, (1994) folosind o metaforă foarte inspirată spun că un conflict foarte intens arde precum un foc toate bunele intenţii ale partenerilor în comunicare; în mitologia greacă, la intrarea în Infern stă Cerber, un câine cu trei capete, cu o coadă puternică cu spini care permite sufletelor să intre cu uşurinţă, dar o dată trecut de coada lui Cerber, sufletul nu se mai poate întoarce (ca în capcanele utilizate pentru prinderea animalelor – animalul poate să intre dar ieșirea este imposibilă). Similar, în conflict se intră cu uşurinţă, dar ieşirea este mult mai dificilă.
Dar care tip de conflict produce mai multe aspecte negative? Literatura de specialitate vorbește despre patru tipuri de conflict:
Conflictul scop apare atunci când o persoană doreşte rezultate diferite faţă de alta.
Conflictul cognitiv se bazează pe contrazicerea unor idei sau opinii ale altora privitoare la un anumit fenomen.
Conflictul afectiv ce apare atunci când o persoană sau un grup are sentimente sau emoţii incompatibile cu ale altora.
Conflictul comportamental ce apare atunci când o persoană sau un grup face ceva care este de neacceptat pentru ceilalţi.
De care trebuie să ne ferim, pe care trebuie să îl încurajăm?
Conflictul cognitiv este cel care sprijină învățarea și dezvoltarea. El este simplu formulat în exemplul următor: eu am o idee, tu ai altă idee, până la urmă o să ajungem la o idee mai bună care să combine aspectele pozitive din fiecare dintre ideile noastre inițiale. Sau pot să învăț din informațiile pe care le-am primit de la interlocutorul meu. Copilul descoperă argumentarea, începe să-i placă să descopere, să caute dincolo de evidență, să afle lucruri.
Conflictul‑scop nu se încadrează la fel de bine în zona pozitivă, este foarte important cum este condus și unde se ajunge la final. Părinții și profesorii se confruntă adeseori cu astfel de conflicte: copilul nu vrea să învețe, el vrea să se joace. Este o artă aceea pe care adultul o folosește pentru a-i întoarce privirea în direcția lucrurilor care contează, pentru a-l motiva. Un conflict scop nu trebuie tratat la fel ca un conflict cognitiv. De data aceasta trebuie să fim mult mai atenți, să aflăm ce se ascunde în spatele alegerii copilului, care sunt resorturile intime ale deciziei sale. Doar așa vom avea suficiente date pentru a construi o negociere profundă, pentru a-l convinge.
Conflictul comportamental este tratat deseori de către cadrul didactic sau părinte cu asprime și pedepsit. Dacă nu ne place ce face copilul încercăm să oprim comportamentul în cauză. Cu siguranță că el trebuie oprit, dar în ce mod alegem să facem acest lucru? Prin pedeapsă, prin interzicere, prin forța lui „așa spun eu”? Poate că ni se poate părea că lucrurile funcționează pe moment, dar anii vor trece și – pe măsură ce copilul/elevul crește – toate aceste greșeli de comunicare vor lăsa urme, răni care nu se vor mai șterge. Copilul pedepsit astăzi pentru comportamentul lui (dar care nu înțelege motivul pentru care a fost pedepsit) poate să devină mâine un revoltat, să răspundă cu aceeași monedă atunci când vine momentul.
Dar conflictul cu implicațiile cele mai profunde este cel afectiv. El poate să iradieze, să se extindă, să contamineze, să „îmbolnăvească” și alte aspecte decât cele care au produs inițial conflictul. Părintele trebuie să fie foarte atent atunci când simte că micuțul lui traversează un conflict afectiv la școală. Cred că multe persoane își pot aduce aminte că dacă nu le-a plăcut de un profesor, destul de repede acest lucru a dus la faptul că nu le-a mai plăcut materia pe care acel profesor o preda. Și lucrurile nu se opresc aici, ele merg mai departe. Nu trebuie să uităm că toate conflictele conțin și o parte afectivă, uneori latentă, dar care – în lipsa unui bun management al conflictului – este gata să se trezească și să producă un dezastru în relația de comunicare…
(va urma)