În articolul trecut ne-am referit la mai multe tipuri de conflicte: dintre acestea conflictul cognitiv este 
benefic pentru comunicare, el conducând la noi perspective, opțiuni îmbunătățite, idei. Iată de ce părinții nu numai că nu trebuie să evite conflictele cognitive cu copiii lor, dar este util chiar să le provoace. O astfel de perspectivăa fost considerată hazardată de un cititor (printr-un comentariu postat pe site-ul dcnews.ro în care respectivul articol a fost preluat). Iată de ce am considerat necesar să consolidăm această opțiune printr-un nou set de afirmații privind valoarea conflictului în plan relațional uman (în general) și în planul comunicării părinte-copil în special. Astfel, Alan Filley (apud Gamble,, 1993) observă mai multe funcții ale conflictului:
– multe conflicte pot funcţiona în direcţia reducerii sau chiar eliminării probabilităţii altor conflicte, mai puternice, în viitor. Una dintre erorile cele mai mari în rezolvarea unui conflict este ceea ce Steers (1998) a numit „secretizarea conflictului”. Conform acestei strategii ineficiente „ceea ce nu se știe nu rănește”. Unii părinți nu recunosc conflictele cu copiii lor, încearcă să „ascundă gunoiul sub preș”; mai mult decât atât, atunci când sunt atenționați de către cei din jur că au o problemă de comunicare cu cel mic ei reacționează violent, se apără, intră într-o fază de negare. Ori această strategie nu funcționează (este similar modul în care struțul își bagă capul în nisip în momentul pericolului, de parcă simplul fapt că el nu mai vede prădătorul îl face pe acesta să dispară). Conflictele ascunse vor crește în intensitate, vor deveni mai greu de gestionat și vor „exploda” la un moment dat cu o forță care poate să producă un adevărat dezastru în relația de comunicare părinte-copil. Iată de ce conflictele sunt bune pentru o relație: la fel ca un cutremur de mică intensitate, ele arată că nu se strânge undeva o energie devastatoare și că relațiile dintre părinte și copil au o bază sănătoasă, pozitivă.
– conflictul poate creşte inovaţia în direcţia sprijinirii găsirii unor noi modalităţi de a vedea lucrurile, noi modalităţi de gândire şi noi comportamente. Întotdeauna depășirea (cu succes) a unui conflict reprezintă o șansă pentru regândire, redimensionare, rearanjare. Dacă oamenii nu și-ar pune întrebări, dacă nu ar exista cineva care să nu fie de acord cu informațiile care sunt considerate adevărate de către toți ceilalți, progresul nu ar exista. Schimbarea și dezvoltarea au nevoie de îndoială asupra a ceea ce este considerat corect la un moment dat. Din păcate școala tradițională nu prea reușește acest lucru. Copilul consideră că tot ceea ce spune cadrul didactic trebuie să fie adevărat, aspect pe care nu-l regăsim în lumea reală, lumea muncii pentru care școala îl pregătește pe cel mic. Iată de ce trebuie să îl învățăm pe copil încă din familie să se întrebe, să nu „ia de bun” un lucru până ce nu ajuns la o concluzie prin propriile mijloace și pe baza propriei gândiri. O astfel de perspectivă este utilă și pentru că micuțul nostru învață astfel să nu creadă orice spun alții, devenind mai circumspect, mai puțin permeabil la încercările de influențare/manipulare.
– conflictul poate dezvolta sensul coeziunii, al “fiinţării împreună” prin creşterea încrederii. Paradoxal, dar de multe ori vom vedea o astfel de perspectivă (cu condiția ca gestionarea conflictului să fie una corectă, să nu se ajungă la un conflict foarte puternic și foarte încărcat afectiv). În urma contradicției cunoașterea devine mai profundă, relațiile dintre oameni devin mai puternice și fiecare învață ceea ce îi place celuilalt, ceea ce îi trebuie celuilalt și ceea ce el este dispus să-i ofere. Până la traversarea unui conflict o relație poate să aibă o anumită superficialitate, dar modul în care oamenii învață să-și armonizeze trăirile, să-și pună de acord dorințele și să colaboreze este cheia pentru o relație de calitate. Să luăm exemplul părinților care își răsfață copiii, care le dau tot ce aceștia își doresc (uneori chiar înainte ca micuții să-și exprime respectiva dorință). La o primă vedere conflictul nu este prezent, dar acest lucru se întâmplă pentru că părinții cedează permanent la cerințele copilului. În locul unei astfel de situații (care crește în intensitate, pas cu pas), recomandăm o discuție fermă, care să lase loc negocierii, dar care să stabilească limite bazate pe drepturi și obligații. Ori o astfel de discuție o să fie mult mai conflictuală decât simpla cedare. Totuși, ea o să sprijine o comunicare excelentă între părinte și copil.
– conflictul ne poate da o oportunitate excelentă pentru a măsura puterea şi viabilitatea relaţionărilor noastre cu ceilalţi. Dacă relația cu celălalt nu rezistă sub presiunea conflictului, ea nu are intensitatea pe care ne-o dorim de la o relație. În ceea ce privește comunicarea părinte-copil, conflictul este de multe ori un ajutor. Astfel, după ce el se stinge și trecem la un nivel mai înalt al profunzimii relației, ajungem să știm (atât copilul cât și părintele) care sunt limitele comportamentale, dar și că dincolo de toate, există o relație bazată pe dragoste reciprocă, relație care nu o să se schimbe niciodată.
Conflictul este, așadar, de multe ori bun pentru comunicare. Acest lucru se întâmplă doar dacă este bine gestionat: iată de ce părintele trebuie să fie un adevărat maestru al comunicării, zi de zi.