Comunicarea nonverbală – tot ce trebuie să știe părintele (3)

Am urmărit în articolele anterioare privirea, mimica, atingerea, spațiul și teritoriile drept elemente ale comunicării nonverbale. Astăzi o să ne ocupăm de un aspect la care ne gândim frecvent atunci când auzim de comunicarea nonverbală: limbajul trupului.

O primă întrebare: care este rolul și impactul comunicării nonverbale în creșterea copiilor? Un părinte chiar ne-a întrebat asta. “Înțeleg, spunea respectivul tată, să cunosc și să folosesc limbajul trupului la serviciu, dar trebuie să o fac și acasă? Nu îi văd rostul…”

Utilizarea limbajului trupului în familie poate să îmbrace mai multe forme, utile pentru creșterea și educarea celui mic:

(1) părintele care urmărește limbajului corpului copilului său poate să vadă dincolo de cuvintele acestuia. Mark Knapp şi Ray Birdwhistell (în Gamble, 1993) au observat că cele ce spunem ocupă doar o proporţie de 35% din totalul comunicării, restul de 65% fiind fiind dominat de canalul nonverbal. Albert Mehrabian a observat la rândul său că doar 7% din impactul comunicării este dat de cuvintele spuse, 38% ține de paralimbaj (elementele de calitate a vorbirii – ton, ritm, volum etc.) și nu mai puțin de 55 % este dependent de comunicarea nonverbală propriu zisă (unde limbajul trupului are un rol important).

(2) copilul care învață (de la părintele său) să descifreze limbajul trupului la cei din jur va avea o comunicare mai convingătoare și șansa sa de reușită în viață va crește. Studiile arată că în momentul în care comunicarea verbală și cea nonverbală intră în contradicție, interlocutorul nostru tinde să creadă ceea ce a înțeles descifrând canalul de comunicare nonverbală și ignorând cuvintele.

Ok, părinții trebuie să știe să citească comportamentul nonverbal la copiii lor și aceștia trebuie să învețe și ei același lucru. Dar cu ce avem de-a face? De unde să începem? Dacă o să răsfoiți multele cărți apărute în ultimii ani în domeniu o să aveți o bună bază de pornire (dar, de multe ori o să observați că interpretarea acelorași gesturi diferă de la volum la volum și de la autor la autor). În acest caz, ce este de făcut?

În primul rând trebuie să pornim de la un element general și sigur: atunci când o persoană prin gesturile pe care le face își protejează zonele vitale (gâtul, abdomenul, zonele intime) aceasta nu se află într-o situație tocmai confortabilă, încearcă o senzație de frustrare/indispoziție în acel moment. Atunci când aceste zone sunt expuse, relaxate în fața unui eventual “atac” din partea celor din jur, persoana este deschisă, denotă o zonă de încredere și confort. De aici lucrurile pot fi nuanțate foarte mult. Însă atunci când nu știm semnificația unui anumit gest putem să facem apel la aceste două elemente: contracția (brațelor, picioarelor, capului etc.) ar trimite spre închidere pe când destinderea acestora trimite spre deschidere (să luăm numai exemplul unui pumn strâns spre deosebire de o palmă deschisă și relaxată).

Literatura de specialitate (vezi și Ruckle, 2001, Tourchet, 2005, Hartley 2005, Turchet, 2006) este, în general, de acord însă asupra câtorva dintre aceste nuanțe:

Capul: Când ne deschidem spre celălalt ridicăm capul și bărbia, când ne închidem coborâm capul pentru a limita accesul celuilalt la informații “privim pe sub sprâncene”.

Umerii: Se vor ridica atunci când persoana se simte agresată (pornind de la ideea că se protejează gâtul – o zonă mai vulnerabilă) și se vor împinge înainte când persoana se teme (micșorarea zonelor vulnerabile și închiderea corpului – ca în box).

Mâinile: Dacă se încrucișează pe piept pot să trimită spre o închidere, o barieră față de interlocutor;dacă palma este în direcția celuilalt acest lucru simbolizează deschidere, dacă este întoarsă spre vorbitor simbolizează închiderea față de partener. Totuși, mâna ridicată vertical chiar dacă are palma deschisă spre partener simbolizează contrazicere, dorința de a interveni, de a opri discursul celui care vorbește.

Picioarele: Întinse pe sub masă – fac imposibilă plecarea bruscă – persoana este relaxată stăpână pe ea, dorește să rămână pe mai departe în discuție, dar dacă sunt îndoite sub scaun (impresia unui arc strâns sub tensiunea de a se destinde) – persoana dorește să acționeze: să plece sau să se implice în problemă. În cazul în care sunt încrucișate putem spune că, de obicei, avem de-a face cu o situație de închidere fața de partener sau față de situație.

Dincolo de o anumită parte a corpului sau alta, în alt spectru de discuție, în literatura de specialitate (Eckman, Freisen,  Roberts, Hunt, DeVito, Argyle etc.) limbajului trupului este împărțit pe următoarele cinci paliere:

– emblemele (simbolurile) sunt mişcări ale trupului care au traduceri directe în cuvinte; (de exemplu, ducerea unei mâini la urechea dreaptă cu degetul arătător şi cel mare formând un unghi de 90 de grade poate însemna “vorbim la telefon”);

– ilustratorii sunt cei care accentuează şi dau forţă cuvintelor; (dacă cineva întreabă, spre exemplu, despre o stradă anume, ne vom ajuta de mâini când îi vom spune să meargă înainte şi apoi să facă la stânga)

– regularizatorii folosesc un ansamblu de mişcări ale corpului (de exemplu, atunci când un profesor doreşte să numească elevul care să răspundă la o întrebare, foloseşte – de cele mai multe ori – atât înclinarea capului, întinderea mâinii, cât şi poziţia generală a corpului în acest sens);

– expunerea sentimentelor arată celorlalţi în funcţie de mişcările corpului cât de intense ne sunt sentimentele; putem arăta astfel mânie sau bucurie, supărare şi frică. Oamenii pot să interpreteze aceasta şi să reacţioneze (cineva supărat este întrebat “Arăţi supărat, ce ai?”

– adaptorii sunt folosiţi de către indivizi atunci când aceştia se află în situaţii incon­fortabile (spre exemplu, faptul că o persoană aflată la o masă de discuţii se apucă să aranjeze hârtiile din faţa sa poate sugera că doreşte mai multă ordine în discuţii şi că situaţia în care se află nu prea o bucură).

Evident, am amintit aici doar elementele majore, diferitele tipuri de nuanțe fiind ușor de regăsit în multiplele surse de informații despre comunicarea nonverbală. În același timp, este util să fim atenți să nu citim un semn sau altul în mod izolat și în afara contextului (copilul poate să își încrucișeze brațele pentru că nu-i place unde duce discuția cu noi sau poate pur și simplu îi este frig!)

Ce poate să facă părintele pentru a se asigura că micuțul deprinde modul de a înțelege și de a utiliza această importantă sursă de informații? În primul rând putem începe printr-un joc. Spre exemplu faceți dintr-un film vorbit unul mut. Pur și simplu închideți sonorul televizorului și urmăriți în acest mod un sfert de oră dintr-un film pe care niciunul dintre voi nu l-a mai văzut. La sfârșit discutați despre ce s-a întâmplat în film și ce s-a înțeles. Urmăriți apoi din nou filmul – de această dată cu sonorul pornit – și vedeți dacă interpretarea dată a fost justă sau nu.

Un alt exercițiu util se poate face în contextul unui loc aglomerat (și astfel trece și mai ușor timpul dacă sunteți obligați să așteptați – la coadă la un supermarket spre exemplu). Pur și simplu urmăriți împreună cu copilul persoanele care stau la o altă coadă – la câțiva metri de dumneavoastră – pe care le vedeți, dar nu le și auziți. Îi puteți cere să vă spună care crede că este starea lor de spirit, dacă sunt bucuroase sau supărate, dacă se plac una pe cealaltă sau nu etc. Copilul trebuie să argumenteze deciziile la care ajunge prin apel la gesturile pe care persoanele vizate le fac.

Dacă realizați în mod constant jocuri în genul celor două descrise mai sus o să vedeți destul de repede rezultate interesante: cel mic începe să descifreze mai bine starea în care se află cineva dincolo de cuvintele acestuia, devine mai popular la școală, știe să se adapteze bine în relațiile cu cei din jurul său, are mai mult succes în ceea ce face, mai multă încredere în forțele lui și este mai fericit.