Dacă în articolul de săptămâna trecută ne-am referit la privire și la mimică, astăzi vompune în centrul 
dezbaterii alte trei elemente importante: spațiul, atingerea și teritoriile.
Cel care a pus pentru prima dată în evidență influența spațiului în comunicare a fost creatorul proxemicii Edward T. Hall. Acesta a observat că există o diferenţă între distanţa intimă (0-0,5 m.), distanţa personală (1-1,5 m.), distanţa socială (1,5-4 m.) şi distanţa publică (aprox. 4m.), distanţe pe care oamenii le definesc în funcţie de prezenţa interocutorului. Multe studii ulterioare au demonstrat că intrarea în spațiul intim al unei persoane străine poate să fie văzută ca o acțiune neplăcută de către aceasta. În schimb, în cadrul unui grup de prieteni sau a unei familii distanța fizică dintre oameni tinde să scadă până la eliminare deoarece ne place apropierea oamenilor pe care îi apreciem și îi iubim. O astfel de tendință poate conduce la acțiuni manipulative. Moon (apud Gass și Seiter) a pus un grup de subiecți să primească mesaje persuasive în timpul comunicării cu o persoană prin intermediul computerului. O parte dintre subiecți știau că persoana cu care comunicau se află la 3 km de ei, celeilalte părți i s-a spus că aceasta se afla la peste 3000 de km depărtare. Ei bine, cei care au știut că partenerul de comunicare se află la 3 km au fost mai ușor de convins decât cei care credeau că se află la 3000 de km, deoarece o persoană din apropierea noastră este văzută mai demnă de încredere și credibilă.
Părinții trebuie să îi învețe pe copii rolul acestor distanțe în comunicare; este important să le ofere posibilitatea să experimenteze (prin joc de rol, spre exemplu) strategii de intrare în spațiul intim al cuiva (pentru a-i dezvolta forța de persuasiune) ori de retragere atunci când altcineva le invadează spațiul. O urmărire a interacțiunilor între oameni (la o petrecere spre exemplu) este de asemenea, utilă și dezvoltă la micuțul nostru calitățile unui bun observator.
Când trecem dincolo și de distanța intimă apare atingerea. Studii variate au demonstrat că uneori, chiar și între persoane străine o atingere nonintruzivă (ce nu este percepută negativ de către cel atins) poate să aibă efecte benefice. De pildă, într-un experiment (Whitcher și Fisher apud Ciccotti, 2007) autorii au observat că dintr-un număr de pacienți cărora li s-a explicat modul în care urma să decurgă operația pentru care erau programați, jumătatea care a fost atinsă ușor pe braț de către infirmieră a înregistrat efecte benefice: au înțeles mai bine informațiile și au fost mai puțin stresați.
Desigur că cel mic trebuie să afle că există atingeri bune și atingeri rele. Ceea ce ne interesează în materialul de față este rolul benefic al atingerii bune. O atingere pozitivă din partea părinților este importantă ducând la dezvoltarea unui echilibru în relația părinte-copil, la un control emoțional mai mare din partea acestuia din urmă și la creșterea încrederii în sine. Părinții care încearcă să-și impună autoritatea prin păstrarea unei distanțe fizice mai mari față de copiii lor și limitarea atingerilor pozitive (de pildă o atingere pe braț, a părului copilului etc.) ar trebui să țină seamă de experimentul efectuat de către Wheldall, Bevan și Shortall (apud Gueguen, 2007). Acești cercetători au observat că elevii care în timp ce erau lăudați de către cadrul didactic erau și atinși de acesta în mod nonintruziv au dezvoltat cu 60% mai puține comportamente de indisciplină în clasă și cu 20% mai multe comportamente de implicare în sarcinile date față de elevii lăudați, dar fără a fi atinși.
Un al treilea aspect al comunicării nonverbale se referă la teritorialitate. Teritoriile sunt spații, obiecte (și uneori ființe) care considerăm că ne aparțin și orice încercare a unei alte persoane de a ne lipsi de ele (fără voia noastră) reprezintă o violare a teritoriului. Cu toții avem teritorii – cu ce neplăcere reacționăm dacă cineva din familie ne ocupă locul preferat (de „stat la televizor” de pildă), dacă un prieten ne conduce mașina avem impresia că poate să o strice etc. De multe ori părinții greșesc deoarece nu-i lasă copilului suficient spațiu de dezvoltare, încearcă să-i controleze fiecare pas și îi ocupă teritoriile. Un exemplu este revelator – dacă părinții unui adolescent îi umblă un pic prin lucruri, îi fac ordine în dulap etc., reacția acestuia nu are cum să fie pozitivă! Părinții trebuie să învețe să respecte teritoriile copilului – acest element fiind un pas convingător spre dezvoltarea independenței și maturității acestuia.
Părinții trebuie să știe să păstreze o balanță între spațiul, atingerea și teritoriile copilului. Modul în care construim aceste elemente vor constitui matricea dezvoltării copilului, acesta va prelua modelul părinților și va crește cu el.
