Există multe cărți și articole în domeniul comunicării nonverbale. Cele mai multe sunt centrate pe limbajul 
trupului (gesturi, mișcări, poziții), dar limbajul nonverbal include multe alte forme: privirea, mimica, spațiul, teritoriile, atingerea, comunicarea cromatică etc. Un părinte modern trebuie să știe să utilizeze toate aceste aspecte în relația cu copilul său.
1. Privirea (limbajul ochilor) și mimica. O mamă mi-a spus într-o discuție recentă: „dacă fata mea mă supără este destul să mă uit la ea și se oprește din coportamentul urât!” Oare așa să fie?
Într-adevăr, o privire poate să fie agresivă. De altfel, încercați următorul experiment (adaptând un studiu al lui Ellsworth): mergeți în stația unui mijloc de transport în comun și la o distanță de vreo 5 metri priviți fix o altă persoană (necunoscută) dintre cele care se află acolo. Dacă mențineți contactul vizual mai mult de 1-2 secunde persoana respectivă va încerca un sentiment de jenă și neliniște în ceea ce vă privește.
Totuși, în relație cu o persoană cunoscută, funcția agresivă a privirii trebuie susținută și de alte elemente de comportament nonverbal; o simplă privire insistentă poate să sublinieze dorința noastră, dar nu să oprească comportamentul care nu ne convine. În schimb, dacă transmitem o gamă mai largă de mesaje (privirea însoțită de mimică, poziția corpului, apropierea agresivă de celălalt) mesajul este mult mai bine subliniat.
Privirea are și funcții pozitive: în primul rând pe cea de motivare a comunicării. Și aici puteți face un experiment: când cineva din anturajul dumneavoastră vă comunică anumite lucruri încercați să îi evitați privirea, să vă uitați în altă parte. O să observați că foarte repede interlocutorul dumneavoastră solicită conctactul vizual: „De ce nu te uiți la mine când îți vorbesc?” De ce apare această cerere imperativă, doar nu ascultați cu ochii, ci cu … urechile? Răspunsul este simplu: o a doua funcție a privirii este aceea de feedback, de motivare. Dacă ne uităm în ochii celuilalt vom vedea dacă a înțeles mesajul nostru, dacă este de acord cu cele ce am spus, dacă l-am convins. Dacă nu există contact vizual, această sursă de informații nu ne mai este accesibilă.
O altă funcție a privirii este aceea de apropiere, de încurajare a relației. O privire caldă însoțită și de un zâmbet poate să facă minuni în întreținerea relației cu copilul dumneavoastră: îi oferă siguranță, susținere și confort afectiv.
Zâmbetul (ca parte al altui canal de comunicare nonverbală – mimica) este și el foarte important. De altfel, o mulțime de studii îl prezintă ca având rata cea mai mare de succes în a obține o comunicare bună cu celălalt. O astfel de perspectivă l-a făcut pe Dawson să remarce ca o regulă a persuasiunii: „zâmbește cu două secunde mai mult față de cel din fața ta”. Gass și Seiter fac o sinteză a literaturii de specialitate și observă că diverse studii au arătat că prin zâmbet: chelnerii obțin mai multe bacșișuri, terapeuții sunt considerați mai competenți, la un interviu candidații formează o imagine mai bună, autostopiștii opresc mașinile mai ușor, studenții acuzați că au copiat sunt tratați mai indulgent și profesorii îi fac pe cursanții lor să fie mai atenți și mai implicați. Toate aceste elemente sunt rezultatele unui simplu zâmbet! Cred că este un îndemn suficient să ne învățăm copiii să zâmbească mai mult (chiar puteți „proclama” o zi a zâmbetului în familie în fiecare săptămână, zi în care fiecare trebuie să zâmbească permanent, indiferent de subiectele aflate în discuție).
Reîntorcându-ne la privire, este important și modul în care privim. Ne aducem aminte de exemplul dat la început cu mama care-și domolea fiica printr-o privire fermă. Micuțul trebuie învățat, la rândul său, să își folosească privirea; majoritatea copiilor tind, de la o vârstă, să nu păstreze prea mult contactul vizual (de altfel și școala are un rol important în acest pas înapoi pentru că nu cultivă un spațiu suficient de mare de indepedență pentru cei mici). Și totuși, lucrurile acestea sunt atât de importante pentru succesul lor în viață (de pildă cercetările lui Brooks, Church și Fraser au pus în evidență faptul că o persoană care privește îndelung spre interlocutor este percepută de către acesta ca fiind mai puternică, mai dominatoare, independentă și matură). Iată de ce puteți să antrenați capacitatea copilului dumneavoastră de a-și privi drept în ochi interlocutorul punând în practică diferite jocuri: spre exemplu, puteți face, în familie, un astfel de exercițiu încercând puterea privirii. Rând pe rând în echipe de câte doi încercați să-l faceți pe celălalt să cedeze, să lase ochii în jos. Câștigă persoana care a reușit să păstreze cel mai mult contactul vizual. Ca și la alte exerciții pe care le-am propus în articolele noastre aveți grijă ca micuțul să câștige și el un număr de bătălii(dar să și piardă, din când în când, pentru a-l ambiționa să se perfecționeze).
