De multe ori atât părinții cât și profesorii încearcă să îi convingă pe copii să facă un lucru sau altul, dar nu 
sunt suficient de credibili. Comunicarea cu copilul este deficitară, acesta se îndepărtează afectiv de părinte sau de dascăl, intră sub influențe mai puțin faste (uneori distructive pentru dezvoltarea lor). Oare de ce nu reușim întotdeauna să ne convingem copiii să adopte o anumită conduită (deși ceea ce spunem este corect)? Cu siguranță că există mai mulți factori, dar unul dintre aceștia este faptul că în primul rând chiar noi nu credem ceea ce spunem. Ceva din modul în care exprimăm respectiva cerință o face necredibilă în ochii copilului nostru. La baza convingerii stă comunicarea cu copilul.
Pentru a vedea clar despre ce este vorba trebuie să vorbim un pic despre un alt fenomen: efectul placebo. Gândiţi-vă la următoarea situație: mergeţi la medic şi acesta vă oferă o pastilă despre care afirmă că o să vă facă sănătos. După ce o luați vă simţiţi într-adevăr, mai bine. Dar medicul vă spune că aţi primit o pastilă care conţinea zahăr şi nimic altceva. Şi totuşi vă simțiți mai bine! Oare de ce? Tocmai ați fost „victima” efectului placebo.
Efectul placebo apare în multe situații (nu doar în cazurile medicale). Un grup de persoane care au consumat mai multe pahare de gin tonic (Marlatt şi Rohsenow apud Ciccotti, 2007) au început, la scut timp, să se comporte ca și niște oameni beți. Totuşi, deşi avea gust şi miros de gin, în fapt nu era pic de alcool în băutură. Pur și simplu oamenii au crezut că s-au îmbătat şi s-au comportat ca atare. Din nou avem de-a face cu efectul placebo.
Acum că am văzut cum acționează efectul placebo să vedem un experiment care ne arată cât de importantă este comunicarea, cât de important este să crezi în propriile cuvinte. Conform lui Zaltman (2007) unor pacienţi la un cabinet stomatologic li s-a administrat un analgezic placebo (substanţa respectivă nu avea nici o virtute în a calma durerile). În cazul în care dentiștii nu știau că este o minciună, ei erau credibili în fața pacienților și aceștia nu simţeau durerea. În schimb, în condiţia în care dentiştii ştiau că substanţa respectivă nu este analgezic, chiar dacă își mințeau pacienții, comunicarea era deficitară și efectul placebo nu mai apărea (pacienții simțeau durerea).
În concluzie, să ne analizăm comunicarea proprie: când îi cerem un lucru copilului credem în ceea ce spunem? Nu cumva prin cuvinte spunem ceva, iar prin gesturi altceva? Încercați să căutați adânc în dumneavoastră și atunci când vorbiți cu copilul să o faceți cu pasiune și entuziasm, să faceți comunicarea să fie un instrument puternic în mâna dumneavoastră. Nu uitați, mai mult decât cuvintele, ceea ce se află în spatele cuvintelor o să îi convingă pe cei din jur.
[ Articol citit de: 337 persoane ]