De multe ori societatea își pune întrebarea: cine este responsabil de nivelul de educație al unei
generații? Când lucrurile stau bine toți factorii implicați își arogă meritele. Pe de o parte profesorii spun că școala a fost elementul cheie, pe de altă parte părinții afirmă că educația de acasă a pus bazele și a fost factorul cheie. Când lucrurile nu stau bine vina este aruncată de la un mediu educativ la altul: profesorii consideră că responsabilitatea eșecului o poartă părinții, iar părinții pun întreaga problemă în „brațele” școlii.
Deși copilul nu poate să-și aleagă părinții, totuși o școală a părinților ar mai diminua din riscurile unui eșec educațional și social. Vorbim despre o școală a părinților de ani buni, dar inițiativele au fost și rămân firave, fără posibilitatea de a cuprinde un fenomen atât de complex și greu de gestionat.
În celălalt taler al balanței stau profesorii. Dacă părinții nu prea se pot alege, profesorii se pot! Dar cum să aleagă un părinte (și mai ales un copil)? Ce o să găsească atunci când merge la școală?
O perspectivă interesantă o regăsim la Fiore și Whitaker (2005). Acești autori vorbesc despre 6 tipuri de profesori pe care îi împart în trei categorii: cei care sunt de neînlocuit, profesorii consistenți și cei care se pot/trebuie înlocuiți.
Categoria „de neînlocuit” este uimitoare, dar doar 5-10 % dintre profesori se încadrează aici. Sunt cei mai talentați, sunt căutați de părinți atunci când își dau copiii la școala respectivă, elevii îi cataloghează ca fiind cei mai buni. Sunt două tipuri de profesori în categoria „de neînlocuit”: profesorii super (The Wows) și profesorii care dezvoltă o influență majoră (The Impacters)
The Wows sunt profesori care au o influență majoră și asupra celorlalți profesori, fac școala un loc mai bun, generează o atmosferă pozitivă în jurul lor.
The Impacters sunt la fel de buni ca profesorii super, dar își exercită influența doar asupra elevilor (și pot să fie catalogați drept cei mai buni profesori din școală sau din oraș) și nu și asupra colegilor. Uneori trezesc gelozie la alți colegi în funcție de modul în care sunt văzuți de părinți și de comunitate.
Cea de-a doua categorie este formată din profesorii consistenți. Aceștia reprezintă cam 80% din corpul didactic. De cele mai multe ori fac treabă bună în clasă și muncesc din greu pentru rezultatele pe care le obțin. Nu dispun de „scânteia” care i-ar putea face de neînlocuit. Și ei sunt de două feluri: stabilizatorii și Dow Jonesers. Stabilizatorii sunt previzibili pe când cei din cea de-a doua categorie au și urcări și coborâșuri, uneori sunt foarte buni pentru ca în lecția următoare să fie de nerecunoscut.
În categoria „de înlocuit” sunt cadre didactice care dacă părăsesc școala există o mare șansă ca persoana care vine în loc să fie un dascăl mai bun. Sunt tot 5-10 % din corpul profesoral și au, la rândul lor, două tipologii incluse: inofensivii și forțele negative. Inofensivii nu sunt profesori foarte buni, dar nici nu au plângeri prea multe din partea părinților sau comunității (chiar dacă nu prea reușesc să dezvolte motivația învățării la elevii lor). Chiar dacă nu oferă elemente negative, nu oferă nici pe cele pozitive și devin de multe ori publicul favorit pentru liderii negativi. Forțele negative (liderii negativi) sunt cei a căror plecare din școală este un lucru benefic pentru instituția de învățământ, nu sunt potriviți în lucrul cu copiii, generează dificultăți și probleme.
Să ne uităm puțin peste aceste categorii. Le regăsim – cu siguranță – și în sistemul nostru de învățământ. Întrebarea pe care ne-o punem este însă alta: avem procente similare sau la noi cadrele didactice „de înlocuit” tind să fie în creștere în ultimul timp? Și ce putem face să oprim această tendință? Cum putem să ne asigurăm că nu-i pierdem pe cei din prima categorie (și – da – chiar și pe cei din categoria a doua) care pot să-și piardă motivația într-o astfel de situație?
Felicitări pentru o fină analiză a sistemului de învățământ care nu are o politică clară pentru viitor, care din păcate nu se anunță fericit.