Continuăm analiza stilurilor parentale (după Baumrind). Așa cum am văzut în articolul anterior, părintele autoritar 
are un nivel de control ridicat, dar un nivel scăzut de căldură sufletească implicată în relația cu copilul său; el impune reguli și ordine fără să ofere și o explicație a acestora. Rezultatul: copiii unui părinte autoritar pot să înregistreze performanțe la școală, dar au un nivel scăzut al stimei de sine.
La polul opus, părintele democratic îmbină controlul cu căldura sufletească. Durkin (apud Spera, 2005) ne prezintă trei motive conform cărora părintele democratic produce rezultate pozitive pentru copiii săi:
1) Părintele democratic oferă copiilor un nivel înalt de securitate emoțională și le dă acestora confortul și independența care-i ajută să reușească la școală.
2) Părintele democratic oferă explicații pentru acțiunile sale, lucru care îi face pe copii să înțeleagă și să accepte valorile și obiectivele părinților.
3) Părinții democratici oferă copiilor șansa unei comunicări în ambele direcții (atât de la părinte spre copil, cât și de la copil spre părinte) și – în acest mod – cei mici învață să aibă o comunicare bună cu persoanele din jurul lor.
Mai mult decât atât, în urma studiului pe care l-au efectuat, Huver, Otten, de Vries, Engels (2010) au demonstrat o ipoteză interesantă: părinții democratici (cu un scor ridicat atât la suportul emoțional acordat copiilor cât și la control) sunt mai extraverți, agreabili, conștienți, stabili emoționali și mai deschiși decât celelalte stiluri.
Totuși, lucrurile nu stau întotdeauna așa și variațiile țin de caracteristicile culturale, de vârstă ori de nivelul de educație al părinților. Cele mai interesante sunt elemente ce țin de profilul educațional al părintelui. Cercetările au demonstrat că părinții tineri și mai puțin educați tind să ceară de la copiii lor mai multă obediență (potrivindu-se profilului părinților autoritari) decât părinții mai în vârstă și mai educați.
Dincolo de aceste elemente de nuanță, trebuie să remarcăm că abordarea democratică este eficientă în educația copiilor. Și nu doar la nivelul părinților. Walker (apud Roopnarine, Krishnakumar, Metindogan, Evans, 2006) a arătat că și profesorii democratici au, la rândul lor, o influență pozitivă asupra performanțelor academice a elevilor.
Mai avem două categorii în tipologia lui Baumrind: părinții permisivi și părinții neimplicați. Astfel, părinții pemisivi au un control scăzut (chiar dacă căldura sufletească este la cote ridicate). Ei evită confruntarea cu copiii lor, dar se identifică cu starea emoțională a acestora. Drept consecință, există riscul ca micuții să crească egoiști, să aibă impresia că pot să facă ce vor și să nu li se întâmple nimic (să scape nepedepsiți) – ceea ce îi poate conduce spre comportamente nepotrivite și hazardate.
Stilul neimplicat presupune părinți care nu au nici perspectiva controlului, nici pe cea a implicării emoționale. De altfel, unii autori afirmă că avem de-a face cu o fugă de responsabilitatea de părinte.
Unele aplicări ale stilurilor parentale au dus la creionarea unor instrumente interesante. Un exemplu este aplicarea stilurilor la comportamentul alimentar al copiilor (caregiver feeding styles în Patrick, Nickla, Hughes și Morales, 2005). Astfel, părintele autoritar este cel care își forțează copilul să mănânce, fără să-i ofere explicații sau alternative, părintele permisiv îl lasă să mănânce orice și în orice cantitate, iar părintele democratic este cel care îi oferă alternative, dar între alimente sănătoase. În care dintre situațiile de mai sus vă regăsiți?
Democratic, cateodata mai permisiv, am ajuns la concluzia ca sunt momente cand au nevoie si de putin control si de permisiune. Controlul mi-l exercit foarte rar, intodeauna ofer explicatii.
Va urmaresc de ceva vreme si am o singura remarca de facut: este laudabila intentia de a oferi doar aspecte documentate, dovedite stiintific in educatia copiilor, insa mi-as dori sa imbogatiti textele si cu exemple concrete si mici solutii. De exemplu, problema mancatului este de mare actualitate in casa noastra, am aplicat si oferit alternative, insa fara sorti de izbanda. Am incercat si relaxarea totala fata de acest aspect, dar nu-mi reuseste mai mult de cateva zile, iar apoi grija revine.
Multumesc.
Multumim pentru feedback. In ceea ce priveste problema alimentatiei celui mic sunt studii si studii (de exemplu exista perspectiva ca micutul nu trebuie fortat deoarece el mananca atat cat ii trebuie – perspectiva cu care sunt de acord doar partial). Ideea este ca masa sa nu devina o corvoada (pentru parinte, dar si pentru copil), ci un moment de relaxare si de amuzament in familie (in acest mod momentul mesei este asteptat de cel mic cu mai putin stres – in cazul in care acest stres exista).
Trebuie si sa fim atenti la modul in care incurajam (inconstient) anumite comportamente pe care le consideram negative in obiceiurile lui alimentare. De multe ori parintii transmit copilului un mesaj ambiguu, pe de o parte ca trebuie sa manance si nu este cale de intoarcere, pe de alta parte dau semne de oboseala si nervozitate si cedeaza in acest demers. Daca copilul vede acest lucru invata ca daca este perseverent, pana la urma parintele va ceda.
Un alt aspect interesant este urmatorul: copilul are acelasi comportament alimentar in prezenta ambilor parinti? Mai precis, este acest comportament mai bine reliefat atunci cand copilul este la masa cu unul dintre parinti? Ce face celalalt parinte de se descurca mai bine?
Un alt aspect este dat de auto-controlul pe care trebuie sa il imprimati copilului. Trecerea de la controlul extern (al parintelui de tipul – sa nu te prind) la controlul intern (al copilului – de tipul sa nu ma prind) este dificila, dureaza si nu se petrece imediat. Daca perseverati insa rezultatele vor aparea. Un factor cheie aici este consecventa parentala, dar si explicatiile date de fiecare data si … rabdarea.
Speram ca toate acestea sa va fie de folos si va mai asteptam.