Primul lucru pe care trebuie să-l luăm în calcul este necesitatea de a nu se ajunge la o criză. Criza nu
apare pur și simplu, ea „crește” încetul cu încetul, dar o ignorați. Apoi vă treziți direct în mijlocul tornadei și nu mai știți ce să faceți. Nu degeaba Morrish (2004) spune „Dacă negociați acum cu copilul pentru ca el să facă ceea ce trebuie, mai târziu o să ajungeți să vă rugați/implorați”
Dar dacă nu am fost atenți (sau există alte cauze care îl declanșează pe copil) ce pot face ACUM? Nu m-am așteptat la asta (sau cel puțin nu la o astfel de amploare a reacției lui). Brock ne atenționează asupra a trei caracteristici pe care criza le are:
1) este un fenomen puternic negativ;
(2) de necontrolat;
(3) impredictibil .
Mai bine spus momentul este de necontrolat de părinte – acesta se simte neputincios, nu știe ce să (mai) facă – relația dintre părinte și copil are de suferit (îi afectează puternic negativ pe ambii) și criza pare că a apărut din senin. Am stabilit mai devreme că au existat unele semne pe care părintele putea să le vadă mai devreme (dar a considerat că nu „este mare lucru”). Iar acum ne aflăm față în față cu momentul atât de neplăcut. Ce facem?
Ei bine vă aduc în atenție un element care mi-a plăcut mult (descris de Clayton, 2013); autorul ne dă exemplu trucul preferat al unui psihoterapeut pe care-l cunoaște: dacă simte că un pacient este pe punctul de acționa isteric acesta pur și simplu varsă un pahar cu apă (care se află pe masa dintre ei) și face acest lucru într-un mod natural, ca și când a făcut un gest neîndemânatic („din greșeală”). Autorul ne spune că oamenii au în marea lor majoritate un reflex instinctiv și se reped să șteargă apa (absorbind-o, spre exemplu, cu niște șervețele de hârtie). Exact acesta este rezultatul dorit de respectivul terapeut deoarece reacția nepotrivită este întreruptă.
Când cel mic este gata să declanșeze o criză folosiți un astfel de truc. Apoi reanalizați relația și vedeți ce puteți face ca următoarea criză să nu se mai producă.
