Azi copilărie digitală, mâine familie pe Internet?

Din discuțiile cu părinții și profesorii apare din ce în ce mai des o problemă serioasă: atât unii cât și ceilalți au dificultăți crescute în înțelegerea copiilor/elevilor și mulți dintre ei simt o senzație acută de neputință atunci când ajung în fața unor situații care par de nerezolvat. Cei mici par să își construiască o lume a lor inaccesibilă părinților și educatorilor și astfel prăpastia între generații devine din ce în ce mai adâncă.

Un factor important al acestei schimbări este Internetul. Pentru copiii care se nasc într-o lume digitală totul pare firesc, dar nu la fel văd problema adulții (părinți și profesori). Mark Prensky a făcut încă din 2001 o distincție majoră: el vorbește despre nativii digital (cei care s-au născut ori se nasc cu computerul în mână și sunt vorbitori nativi ai limbajului digital al computerului, jocurilor video și Internetului) și imigranții digital. Aceștia deși reușesc – în cele din urmă –  să se adapteze acestei noi lumi sunt similar imigranților geografici: chiar dacă își însușesc limba noii țări vor avea toată viața un accent, nu vor reuși niciodată să fie la fel de fluenți ca și copiii născuți în respectiva țară. Mai mult decât atât, unii specialiști vorbesc chiar despre extratereștrii digital (nu reușesc niciodată să deprindă limbajul lumii digitale).

Ce se întâmplă când copiii sunt nativi și părinții lor sunt imigranți? Nu vorbesc aceeași limbă, copiii au o altă percepție asupra lumii, neagă autoritatea părinților (și a multor alte instituții printre care și școala)! Explicația este simplă: Internetul oferă o libertate foarte mare pentru utilizator, oricum mult mai mult decât ceea ce pot să ofere părinții ori cadrele didactice. Bugeja (apud Selwyn, 2009) observă chiar că toate acestea pot conduce la o cultură a lipsei de respect între tineri și instituțiile formale (și dintre acestea face parte atât familia cât și școala).

Dar oare de ce este o atât de mare diferență între nativi și imigranți? Să vedem ce caracteristici au copiii noștri (ca nativi digital) și ce particularități avem noi, părinții (în calitate de imigranți digital). Astfel, nativii digital sunt excepțional de curioși, deschiși spre contradicții, deștepți, focalizați, capabili să se adapteze, cu o stimă de sine înaltă și posedând o orientare globală (Tapscott apud Autry Jr. & Berge, 2011). Un alt cercetător (Ann Long, 2005) a remarcat că spre deosebire de imigranții digital, nativii digital nu au nevoie de instrucțiuni – ei pur și simplu se aruncă cu capul înainte și rezolvă treaba. Nativii nu mai consideră suficientă o singură sursă a informației (chiar dacă aceasta este cea mai bună), ci doresc să audă mai multe lucruri, să participe la o învățare colectivă, pun la îndoială orice rezultat și sunt mai deschiși spre schimbare. Ori asta nu are cum să placă nici părintelui, nici profesorului (care se văd ca fiind singurii deținători ai opțiunilor corecte). În schimb așa cum remarcă chiar Marc Prensky, nativii au o răbdare scăzută pentru lectură și pentru învățarea logică, pas cu pas. La polul opus imigranții digital au nevoie de instrucțiuni, consideră că învățarea este un lucru serios cu care nu se glumește.

Sunt oare două lumi? Unele studii vorbesc deja despre copilărie digitală. Ce urmează? Ce este de făcut?

Este evident că părinții trebuie să se apropie de lumea copiilor, să experimenteze, să își reconstruiască copilăria prin ochii acestora. Poate nu vor ajunge nativi prin asta, dar vor ajunge niște imigranți foarte bine adaptați. Copilul va continua să deschidă noi orizonturi, dar părintele îl va urma la câțiva pași în spate. Trebuie să vă asigurați că distanța nu va crește, că nu veți rămâne în urmă. Mai devreme sau mai târziu copilul dumneavoastră crește și ajunge în lumea părinților. Atunci din nativ devine el însuși un imigrant, iar dialogul este cheia întregii probleme.