Un factor esențial în comunicare este ascultarea. Faceți, înainte de toate, un mic experiment: priviți doi 
oameni care discută și o să observați (de cele mai multe ori) că vă aflați parcă în fața unei competiții de tipul: „cine vorbește mai mult”. Fiecare dintre participanți pare mai mult centrat pe ceea ce are el de spus decât pe acțiunea de a asculta ceea ce vrea să-i transmită celălalt.
Într-o societate în care fiecare vrea să vorbească mai mult și vrea să fie ascultat, cel care știe cum să asculte o să capete o forță de convingere mai mare și își asigură un drum larg către succesul social. Dale Carnegie (1991) povestește că o dată la un dineu oferit de un editor new-yorkez a întâlnit un distins botanist. “Era prima oară când stăteam de vorbă cu un specialist în acest domeniu. L-am ascultat cu o stăruitoare atenție în timp ce-mi vorbea de plantele grase, de hașiș, de climatul serei şi-mi dădea interesante detalii despre umilul cartof. Mai erau acolo poate o duzină de invitați, dar, ignoram pe toată lumea, violând regulile politeții mai multe ceasuri pentru a asculta pe botanistul meu. S-a făcut miezul nopții. Mi-am luat rămas bun și m-am retras. Atunci (am aflat-o mai târziu) savantul m-a elogiat față de gazdă, spunând că tovărășia mea era foarte «stimulatoare» și că sunt un minunat vorbitor. Un minunat vorbitor, eu care nu spusesem nimic? (…) omul mă calificase drept un strălucit vorbitor, când în realitate nu fusesem decât un excelent ascultător, încurajându-l pe el să vorbească”.
Iată doar un exemplu (dacă vă uitați un pic în jurul dumneavoastră o să găsiți mult mai multe) care ne conduce spre ideea că este bine să ne învățăm copiii să practice ascultarea activă. Dacă mai este nevoie de argumente putem consolida cele spuse mai sus prin perspectiva didactică oferită de către David Berlo. Autorul observă că nu este suficient să dezvoltăm abilitățile de bun vorbitor la profesor (prin cursurile la care personalul didactic participă), ci la fel de important este să-i învățăm pe dascăli cum să dezvolte abilitățile privind ascultarea activă la elevii lor. Dacă suntem buni vorbitori doar jumătate din drum este parcurs; în lipsa unor buni ascultători orice orator nu reușește să strălucească la adevărata valoare.
Totuși, înainte de a merge mai departe este important să răspundem la o întrebare: în calitate de cadre didactice și de părinți ce exemplu le oferim elevilor/copiilor noștri? Suntem buni ascultători ai problemelor lor? Arătăm interes, răbdare și practicăm ascultarea activă? Cum putem să le cerem să dea dovadă de bune capacități de ascultare dacă ei nu le văd la cei care reprezintă modele pentru ei (cel puțin în copilărie)? Iată de ce este necesar ca, din când în când, să ne evaluăm nu doar comportamentul de ascultare, ci și toate acele comportamente pe care le considerăm vitale pentru copiii noștri. Copiii învață mai bine când văd în jur comportamentele care le sunt cerute: este important să ne asigurăm că rolul nostru de model rămâne constant, puternic și convingător pentru ei.
Dar ce trebuie să facă efectiv un părinte? Primul pas este să promoveze ascultarea activă: să îl lase pe copil să pună întrebări, să aibă altă părere decât cea a părintelui (dacă o poate susține cu argumente), să aibă propria perspectivă. Toate acestea trebuie încurajate și copilul trebuie lăsat să se exprime pentru ca, în timp, să le poată interioriza. Myers (1990) observa că „participarea activă, verbalizată în discuție produce mai multe schimbări în atitudine decât ascultarea pasivă (…). Mintea oamenilor nu este o tablă nescrisă în care emițătorul poate să scrie ce vrea; ceea ce gândesc oamenii în răspunsul pe care îl oferă mesajului este crucial”. Nu trebuie să uităm: lipsa de experiență sau vârsta copilului nu înseamnă că mintea lui este o tablă nescrisă!
În articolul de săptămâna viitoare o să discutăm despre patru pași în ascultare: senzația, înțelegerea, interpretarea și răspunsul.
Articol pentru lectia de dirigentie. Merci, Mina!