Raymond și Mark Ross observă că în ascultare trebuie să fim atenți la câteva lucruri:
1. anumite mesaje nu sunt niciodată auzite. Uneori avem impresia că micuțul nostru nu vrea să facă ceea ce îi spunem, dar el pur și simplu era atent la altceva și nu a auzit cererea noastră.
2. alte mesaje ajung doar în zona interpretării (poate nu sunt niciodată înțelese în profunzime). Multe mesaje sunt analizate superficial și fiecare dintre noi are, de obicei, un filtru care face să fie reținute acele informații care ne interesează și sunt dorite de către noi să fie respinse cele care nu ne plac.
3. unele mesaje ne parvin simultan sau într‑o succesiune foarte apropiată ceea ce poate face ca micuțul nostru să fie atent doar la anumite aspecte și să nu bage în seamă altele. Mai mult decât atât, de multe ori unele dintre mesaje pot să le distorsioneze pe celelalte. De aceea este bine să fim atenți la ce transmitem, la coerența dintre comunicarea verbală și nonverbală (dacă verbal spunem ceva, dar nonverbal transmitem cu totul altceva, interlocutorul nostru o să creadă ceea ce am transmis fără cuvinte). Este cazul părintelui sau profesorului care rămâne încruntat în timp ce își laudă copilul/elevul cu „jumătate de gură”. În aceste condiții ce ar putea să creadă copilul? Că părintele/profesorul este mândru de rezultatele obținute?
4. emoțiile cu care receptăm un mesaj nuanțează numărul de pași în descifrarea acestuia și pot să-l facă pe copil să se blocheze, să nu asculte cu adevărat ceea ce îi spune părintele/profesorul. Iată de ce nu trebuie să ignorăm starea emoțională în care se află receptorul mesajului nostru atunci când ne ascultă cuvintele.
Dar care sunt greșelile efective pe care le face o persoană care ascultă? Să vedem ce trebuie să îi învățăm pe copiii/elevii noștri:
1. Când insistăm că tema este banală ori superficială. Dacă copilul o să califice cuvintele spuse de părinte pe ideea că „iar pune aceeași placă!” o să înceteze să asculte și o să se prefacă doar că o face. În acest mod ajunge la cea mai gravă greșeală de ascultare: copilul/elevul „doarme cu ochii deschiși” se preface că ascultă, dar este cu „mintea în altă parte” și așteaptă ca părintele să termine ce are de spus.
2. Criticarea persoanei care vorbește. De multe ori adolescenții ajung să aibă o astfel de atitudine față de părinți sau profesori. Să nu confundăm această atitudine cu ascultarea critică (care este benefică). O ascultare centrată pe criticarea persoanei (nu a mesajului) duce la respingerea – din start – a ceea ce spune aceasta.
3. Apariția stereotipurilor/prejudecăților. Suntem cu toții oameni așa că avem prejudecăți, anumite elemente de gândire stereotipă. Și părinții/profesorii și elevii/copiii. Este evident că dacă nu reușim să luptăm împotriva prejudecăților pe care le avem forța ascultării noastre scade mult.
4. Ascultarea se antrenează! În lipsa unui astfel de antrenament foarte ușor putem să fim perturbați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru (și astfel să fim mai puțin – sau deloc – atenți la ceea ce ne spune vorbitorul). Iată de ce este util să îi învățăm pe copiii noștri să asculte, să discutăm cu ei despre cum ascultă, să îi observăm când ascultă alți oameni și să le dăm sfaturile ce se impun.