Ce se află dincolo de ascultarea activă?

Multe volume de comunicare vorbesc din ce în ce mai des de ascultarea activă – un instrument la fel de important pentru părinte, pentru profesor și chiar pentru copil (toți trei trebuie să învețe cum să-l asculte pe celălalt, cum să-i dea încredere în transmiterea mesajului, cum să ofere și să primească empatie). Totuși unele cercetări trec dincolo de conceptul de ascultare activă și spun că dincolo de ea s-ar mai afla ceva. Să vedem despre ce este vorba:

Arnold (2011) vorbește despre trei tipuri de ascultare:

(1)    Ascultarea superficială – ascultarea se produce, dar cel care ascultă nu așteaptă decât un moment favorabil pentru a interveni în discuție. Formulări de tipul: „Ai dreptate, stai să îți spun ce trebuie să…” sunt frecvente. În acest caz educatorului (părinte, profesor, bunic etc.) îi lipsește răbdarea de asculta cu atenție ceea ce spune copilul din fața lui. De multe ori – din cauză că nu are timp sau pur și simplu desconsideră gravitatea problemelor cu care se confruntă copilul –adultul (fie el părinte sau profesor) utilizează acest tip de ascultare care este complet nesatisfăcătoare pentru cei mici.

(2)    Ascultarea activă – presupune mai multă profunzime în ascultare și cel care ascultă îi arată celui care transmite mesajul că este atent și interesat de mesajul transmis.  Formulările tipice sunt în măsură să nu întrerupă vorbitorul, ci doar să îi încurajeze prezentarea: „Chiar așa?” „ Așa este!” „Sunt de acord cu tine!” Ascultarea activă este recomandată de cele mai multe tratate de comunicare și produce, într-adevăr, rezultate bune în interacțiunile dintre profesori și elevi. Totuși mai există un tip de ascultare care produce o creștere spectaculoasă a influenței pe care cel care ascultă (în cazul nostru părintele sau profesorul) o are asupra celui care provestește (copilul/elevul):

(3)    Ascultarea profundă – persoana care ascultă este implicată total în comportamentul de ascultare, este atentă și trece tot ce aude prin filtrul propriilor idei. Formulările tipice includ: „Ce vrei să spui prin …” „Poți să îmi dai un exemplu?” și prin acesta nu doar îl încurajează pe vorbitor să continue (ca în ascultarea activă), ci îi dă acestuia posibilitatea să își consolideze mesajul, să-și lărgească aria posibilităților de exprimare.

Iată de ce recomandăm ca educatorul (în ipostază de părinte sau de profesor) să utilizeze cât se poate de des o ascultare de profunzime. Printr-o ascultare de profunzime nu doar că află multe lucruri importante despre copil, dar îi și oferă acestuia o stare emoțională pozitivă (el se simte ascultat, valorizat și primește o bună „porție” de încredere în sine).