Arta întrebărilor (II): întrebarea din spatele întrebării

400 de articole de educație, Comunicarea eficientă cu copiii

Am vorbit până acum despre o tipologie a întrebărilor (ne-am referit la întrebările factuale, empirice, Arta întrebărilor 2productive și evaluative) și am văzut cum un părinte poate să le folosească nu doar pentru a obține răspunsuri, ci și pentru dezvoltarea gândirii și creativității copilului.

De ce este mai bun „ce-ul” decât „de ce-ul”? Pentru că întrebările care încep cu „de ce?”, „când?” și „cine?” au un impact negativ :

  • întrebările de tip „de ce?” duc la victimizare și nemulțumiri  (spre exemplu, o formulare ca „De ce este copilul meu dezordonat?” îl face pe părinte să se simtă fără putere, să se simtă singur în problema cu care se confruntă și să-i vină greu să găsească o soluție);
  • întrebările de tip „când?” duc la tergiversări/amânări  (o formulare de tipul „Când va deveni copilul meu ordonat?” nu rezolvă problema, dar poate induce slaba speranță că situația se va rezolva de la sine, la un moment dat);
  • întrebările de tip „cine?” duc la găsirea unui vinovat și formularea de acuze (o formulare de tipul „Cine este de vină pentru că micuțul meu este dezordonat?” îl face pe părinte ori să se simtă vinovat ori să caute în jur o persoană pe care o poate acuza: de exemplu, partenerul de viață, ceea ce nu are cum să ajute).

2. Întrebările din spatele întrebărilor se referă la persoana părintelui (conțin cuvîntul eu și nu ei, tu, voi, noi) deorece, spune Miller, nu mă pot schimba decât pe mine. La întrebarea de mai devreme (referitor la lipsa de ordine a copilului), formularea ar putea să fie: „Ce pot face eu ca micuțul meu să nu mai fie dezordonat?”.  Atunci când ne referim la propria persoană (și nu la persoana copilului) apelăm la ceea ce literatura de specialitate numește „mesaj-eu” (Gordon). Dar noi (în diferitele roluri sociale pe care le avem – de părinte, soț/soție, coleg de serviciu etc.) gândim (și folosim) mai degrabă un „mesaj-tu” („tu ești de vină”, „din cauza ta”, „pentru că tu”…). „Tu mă aduci în starea asta” va spune deseori un părinte copilului său (care are un comportament nepotrivit). Pentru a evita o astfel de abordare (care conduce inevitabil la dificultăţi şi blocaje în comunicare), Gordon propune să replicăm în mesajele pe care le transmitem celorlalţi cuvântul „tu” cu „eu”. Dacă, spre exemplu, un părinte îi spune copilului său „mă deranjezi”, inter­pretarea copilului ar trebui să fie probabil „sunt rău” ceea ce îl conduce pe acesta la o atitudine defensivă „nu sunt rău”, şi deci ostilă părintelui. Dar, dacă, spre exemplu, părintele spune copilului „sunt într‑adevăr extrem de obosit şi nu mă simt în stare să mă joc cu tine acum”, o astfel de abordare descurajează reacţiile defensive şi ostile la adresa părintelui şi le încurajează pe cele afective şi de apropiere (copilul se va putea centra spre cum să nu‑şi obosească părintele şi mai mult, spre modalităţi de protejare a acestuia). În aceste condiţii, comportamentul se poate schimba fără să fie prejudiciată în vreun fel imaginea de sine a persoanei – lucru care s‑ar fi întâmplat dacă acesteia i se reproşa comportamentul.

3. Întrebărea din spatele întrebării se concentrează întotdeauna asupra acțiunii.

Încercați cele trei reguli de formulare a întrebării din spatele întrebării încă de astăzi cu cel mic. Și o să vedeți că un astfel de demers poate să fie la fel de folositor la serviciu, cu colegii, sau acasă, cu partenerul.

[ Articol citit de: 22 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns