Arta întrebărilor: cum devenim părinți responsabili (I)

400 de articole de educație, Comunicarea eficientă cu copiii

Întrebările sunt un instrument important aflat în „arsenalul” unui părinte. Părintele folosește întrebări Arta întrebărilorpentru a afla lucruri concrete (ce s-a întâmplat la școală sau la grădiniță spre exemplu) și pentru a înțelege ce simte și cum se raportează copilul la respectivele evenimente. Dar arta întrebărilor nu se oprește aici!  Moore (1992) ne dezvoltă o tipologie interesantă a modalităților în care ne putem chestiona copilul.

  1. Prima situație este aceea a întrebărilor factuale; acestea se referă la fapte, la lucruri concrete, care solicită memorarea şi reproducerea informaţiei acumulate. Tipul acesta de întrebări începe cu formulări de tipul: „Defineşte…”, „Spune cine a…” „În ce an s-a întâmplat…” etc. Acest tip de întrebare este des folosită în plan școlar și – de aceea – părintele trebuie să-și ajute copilul să practice întrebările factuale (de exemplu cerându-i să memoreze anumite aspecte din mediul înconjurător și apoi să le numească în urma aplicării întrebărilor).
  2. Întrebările empirice se situează pe o treaptă superioară. De data acesta vom cere ca micuțul să „Spună cu cuvintele sale…” ori să „Rezolve o problemă…” Astfel, observăm că avem o creștere a gradului de înțelegere a fenomenului, trecem dincolo de memorarea mecanică/bazată pe simpla reproducere, dar – chiar dacă copilul spune prin cuvintele sale – încă avem un singur răspuns corect.
  3. Întrebările productive nu mai presupun un singur răspuns corect; nu avem cum să prezicem răspunsul pe care îl putem primi (sunt întrebări de tipul „Cum crezi că s-ar putea să…”). Sunt întrebări care stimulează creativitatea celui mic. Din păcate școala funcționează de obicei pe principiul „adevărului unic” și inhibă – în acest mod – gândirea creativă la copiii noștri. Ne putem da seama foarte ușor când acest lucru negativ s-a produs deja: dacă punem o întrebare de tipul „Cum crezi…” și copilul caută să își amintească răspunsul (în loc să-l construiască).
  4. Cel de-al patrulea tip de întrebări sunt cele evaluative. Copilul nu doar că trebuie să aibă o opțiune, să fie creativ, dar trebuie să-și justifice alegerea, să fie conștient de criteriile pe baza cărora a evaluat situația și a ajuns la concluzia respectivă. Întrebarea poate să îmbrace o formulare în genul „Dintre cele trei soluţii – toate corecte – care crezi că ar fi mai bună? Pe ce te bazezi?”

Toate aceste întrebări ajută copilul să se dezvolte, să cunoască lumea din jur la modul profund și să se cunoască pe sine. Evident că există și câteva precauții pe care trebuie să le urmărim:

a). Formulați întrebările astfel încât acestea să fie provocatoare pentru copil. Întrebarea formulată provocativ incită la muncă intensă, consolidează bucuria momentului în care se descoperă răspunsul potrivit, îl motivează pe copil să își pună la rândul său întrebări, să reflecteze, să vrea să știe.

b). Timpul de aşteptare. Părintele trebuie să știe că micuțului îi este necesar un anumit timp pentru a formula un răspuns, el nu trebuie grăbit sau dojenit pentru că nu dă un răspuns rapid. În acest mod ne asigurăm că micuțul nostru este „securizat” de ideea că are timpul necesar pentru a construi şi a da un răspuns bun. Solicitarea unor răspunsuri de tip „foc automat”, adică imediat după ce părintele a formulat întrebarea, stimulează doar memorarea mecanică, singura care funcționează în aceste condiţii.

[ Articol citit de: 16 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns